Vechea lege a lui Lavoisier

Visătorilor, celor ce după toate,
se încumetă să mai încerce

H.M.

Prolog

Când răspunsurile nu mai puteau face faţă întrebărilor, de fiecare dată s-a recurs la Platon. Recursul ciclic la Platon, de-a lungul civilizaţiei europene, a fost mereu benefic deşi, tot ce se repetă revenind, poartă cu sine nuanţate torsiuni, semnificaţiilor.
Demiurgul, spune Platon, divinitatea creatoare şi ordonatoare a produs lumea sensibilă, după modelul ideilor, încercând să confere copiei, perfecţiunea; artistul ar fi imitatorul imaginii ideii de fiinţă şi nicidecum al fiinţei, care la rândul ei este copia ideii divine. Acest aparent bizar mozaic de cuvinte, cu logica sa fără apel, continuă şi azi polemica începută în sec. IV î.e.n. Platon opune falsitatea artei, adevărului matematic, deoarece arta, pentru fidelitatea faţă de lucruri, trebuie să trădeze proprietăţile lor geometrice. Vrând să descifreze în natură, legile pe care divinitatea le-a imprimat prin ordine şi armonie, omul va găsi în matematică, instrumentul preferenţial, pentru constituirea în act, a proporţiei armonice; numărul este principiul natural al edificiului raţiunii. Geometria la rândul ei, spirit protector al naturii e virtute, şi fără geometrie, accesul la filosofie nu este posibil, susţine Platon, iar geometria ca  activitate virtuoasă a raţiunii este fericire, deoarece aceasta comportă posesia virtuţii, fără de care, activitatea raţiunii rămâne incertă, obositoare şi discontinuă.
După ce am acceptat că geometria este fericire, pe lângă eventualele perplexităţi, se naşte întrebarea legitimă: ce este fericirea?
Sunt nenumărate definiţii în acest sens, dar vom alege una care ne satisface deplin – răspunsul lui Aristotel: «Noi credem că Zeii sunt fericiţi şi ne întrebăm care dintre activităţi li se pot atribui; existând, ei sunt activi şi nu adormiţi precum Endimion. Fiindu-le negată activitatea de a produce, ce le rămâne Zeilor dacă nu contemplarea, gândirea pură? Oamenilor, asemănători Zeilor, care le-ar putea fi activitatea superioară deci fericirea, dacă nu contemplarea?»1
Cândva, sofiştii insistau asupra imposibilităţii omului, de a depăşi subiectivitatea, opinia, pentru că adevărul nu ar fi altceva, decât o opinie mai răspândită, superior organizată. Prin număr însă, i se oferă omului prilejul evadării din individual, din subiectivitate, pentru a putea atinge câte ceva din absolut, din universal.
În Renaştere, doctrina proporţiilor ia locul luminii Evului Mediu, simbolului, manifestării minţii divine şi spiritualităţii lumii; frumuseţea deci, nu aparţine materiei, ce prin natura ei este informă2.
În ordinea lucrurilor, e mai multă frumuseţe, unde este mai multă raţiune, acolo unde începe numărul; idealismul matematic salvează nefericirea inerentă oricărei tendinţe empirice; simţurile ne dau exaltări vitale, bucurii, dar şi amărăciuni, iluzii în cunoaştere, sentimentul decadenţei şi al descompunerii.

 

Geometrizez deci sunt, ar fi spus Piero della Francesca, dacă n-ar fi fost superfluu.

Arheologia fonetică

 

Până la deschiderea porţilor laterale ale amfiteatrului, pe unde ar fi pătruns puhoiul uman, ca apoi să se reverse înspre stalurile supraetajate, construite pe la jumătatea unuia dintre secolele trecute şi care, în ciuda protestelor arhitecţilor tradiţionalişti, n-au fost suprimate, existând păreri conform cărora, tocmai această combinaţie neaşteptată, între secolul IV î.e.n. şi jumătatea celui de-al treilea mileniu, ar conferi construcţiei, un farmec straniu, de indiscutabilă originalitate, până la deschiderea porţilor, mai lipseau treizeci de minute, porţi, şi ele relativ recente, cu detectoare încorporate, ce permiteau intrarea liniştită şi în special treptată, în amfiteatru. Ecranele gigantice din interior, reproduceau în direct Calea Lactee, zi şi noapte, întreruptă doar de reclame care, profitând de momentele de surexcitare, când simţurile depăşesc frontierele fireşti şi amestecându-se între ele, absorb cu aviditate, imensele propuneri color.
În centrul anticei construcţii, acolo unde cândva se consumau sentimentele marilor tragedii, când actorul grec urmărit de erinii, implora cerul în spatele măştii, cer şi el, imitaţia unei idei, marele Receptor, asemeni unui imens animal ce se descria privirilor în nenumărate parabole albe, în ritm de solzi cu pâlnii răsucite precum gramofoanele de odinioară, dirijat de un panou de comandă, se rotea în direcţiile tuturor lumilor posibile, dar şi ale celorlalte. Instrumentul monstruos proporţionat, devenise protagonistul lipsit de sentimente, al noii arheologii. Generaţiile contemporane arheologiei fonetice, (ştiinţă relativ nouă, cu implicaţii politice îndeajuns complicate şi de care se foloseau în egală măsură, puterea şi opoziţiile ca de un tricolor), au trăit momente magice şi fără precedent, în memoria orală, sau scrisă.
Secole de-a rândul a fost doar un vis şi precum unele vise, într-o zi s-a adeverit şi grupul de savanţi a Institutului de Cercetări Fonetice de pe lângă Departamentul Recuperării Energiei Răspândite în Spaţiu, a reuşit să capteze din eter, cuvinte, fraze, idei, rostite cu milenii în urmă şi păstrate în atmosferă sub forme nebănuite. Mai precis, în baza principiului vechii legi a lui Lavoisier, ce enunţase că în natură, nimic nu se pierde şi totul se transformă, afirmaţie încă nepusă la îndoială, urmând apoi, reperarea formelor în care undele sonore s-ar fi retransformat în ipostaza lor iniţială, spre recunoaşterea specificelor vibraţii şi bineînţeles, de calculat măsura intensităţilor mişcării oscilatorii, şi acestea raportate la rândul lor, timpului parcurgerii distanţelor.3

 

De inserat imagine

Secţiune frontală a laringelui

C.V – Coarde vocale

Primul cuvânt rostit, a ieşit, cu largă certitudine şi fără îndoială, dintr-un laringe, chiar dacă se mai susţine încă contrariul, deşi, contrariul unui laringe nu se ştie ce-ar putea fi; este şi greu de închipuit.

Oricum, la început ar fi fost ideea de cuvânt; după doctrina lui Platon, cuvântul este doar o copie şi deci, numai copia ar fi rezultatul unui fenomen al laringelui.

Se pare că n-au existat martori, când acesta a fost pronunţat; dacă a fost rostit pe lumină, sau în întuneric. Dar, se făcu lumină, doar în urma cuvântului şi astfel, deducem că a fost rostit în întuneric.

Sunt şi argumente pentru a demonstra că ideile sunt influenţate substanţial de întuneric, ca şi de lumină, în măsura în care, implicaţiile luminii pentru primul cuvânt, ar fi constituit premize diverse, dar aceasta este scânteia unei alte poveşti…

În paralel, pe lângă nenumărate şi variate date, s-a descoperit că propagarea4 undelor sonore în atmosferă este reţinută la un anumit nivel, de presiuni circulare de origine electromagnetică, de însăsi refracţia luminii solare, când culorile ar putea întâlni sunetele (de altfel unicul loc) unde n-ar fi improbabil să se întâmple ceva5. Nu ştim încă ce, dar ştim că o rază de soare ne încălzeşte împreună cu o seamă de culori.

Iar dacă este adevărat, că nimic nu se pierde, şi este adevărat, lumina care ne copleşeşte cu generozitatea ei, conţine cu siguranţă substanţa bucuriei, sau cea a gândurilor simfonice ale lui Mozart. Muzica fiind recepţionată de ureche6, este mişcare, şi presupune energie, hrană pentru spirit, materie, ca lutul, pâinea, sau reziduurile organismului vital, substanţe, ce se exprimă divers, se despart şi se adună pentru a se reîntoarce implacabil, la acelaşi numitor.

Momentul culminant al perfecţiunii materiei, îl alegem dintre nenumăratele faze ale procesului ce transformă neîncetat, existentul, şi ne întrebăm dacă acesta a trecut, dacă este prezent, sau îl aşteptăm; cine ar fi în măsură să decidă, ştiind ce a urmat după onesta alegere a lui Paris?…7

 

De inserat imagine

 

Urechea medie

 

Lanţul osişoarelor – ciocan, nicovală, osul lenticular – scăriţa

 

Sub cerul albastru al amfiteatrului din Segesta8, Selectorul electronic ar fi detaşat vocea lui Platon, constituindu-se piesă determinantă pentru marele Receptor, fără de care captarea vocilor cu interferenţele9 lor milenare ar fi fost improbabilă – aparat specializat în urma interpretării ideii unui poet. Numai o împrejurare cu un înalt simţ al umorului, putea alege un poet, pentru o asemenea ispravă şi totuşi cine altul ar fi putut, dacă nu un poet?
Politic, descoperirea bumerang, trebuia folosită cu mare precauţie. Deloc întâmplător, accesul oricui la Arhivele Fonotecii Cosmice era interzis. Cel mai mult au avut de suferit de pe urma dezvoltării arheologiei fonetice, organizaţiile cu caracter religios, atunci când fuseseră captate frânturi din cuvintele Nazarineanului. Întâi au refuzat să le difuzeze, justificând faptul nejustificat, că aramaica nu ne este accesibilă şi astfel multiplele interpretări, pot da naştere la tulburări mult prea grave, iar când au trebuit să accepte, aşa a şi fost – din nou fanatismul şi intoleranţa au atins culmi, adesea cunoscute în istorie. Sângele a curs generos, pentru că trebuiau apărate principii. În schimb, elevaţia spirituală, de mai târziu, a fost majoră, iar legătura cu divinitatea n-a mai fost mijlocită de funcţionari în uniformă. Unii ajunseseră să susţină că biserica ar fi fost fondată pe legi profund umane: interese de putere, deci de avuţie, menţinerea liniştei prin teamă sau şantaj, vînzarea de promisiuni necontrolabile şi niciodată adeveribile, iar alţii mai adăugau că, miniştrii lui Dumnezeu refuzau să spele picioarele cerşetorilor.
În virtutea puterii cuvintelor din marea rezervă păstrată deasupra noastră, nimeni nu a mai avut curajul să se declare reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, şi rămaşi fără intermediari, s-a creat cea mai mare prăpastie între credinţă, ca înaltă spiritualitate şi biserică. Prăpastia se lărgi între timp, chiar mai mult decât ar fi fost necesar, încât, nemaifiind posibil să se treacă dintr-o parte în alta, şi nici invers, au fost create un fel de poduri, numite convenţii de paşnică convieţuire şi de neamestec, dar cu mici derogări, cum ar fi spre pildă, predarea religiilor în şcolile de peste poduri; cel puţin pentru stăvilirea temporară a instinctelor criminale ale celor, ce de mici, simţeau nevoia să vâneze îngeri, oricum necomestibili.
Alţii, au încercat cam în acceaşi perioadă, (fără să obţină aprobarea), selectarea celor câteva  cuvinte ale Botezătorului de la Iordan, pentru a afla, de ce evreii botezaţi cu mii de ani în urmă, deveneau creştini, iar cei botezaţi în timpurile din urmă, rămân doar evrei botezaţi.
Mai rămăseseră doar douăzeci de minute, până la deschiderea amfiteatrului. Din pricina căldurii, aerul devenise aproape impresionist; descompus în limitele discului lui Newton. Condiţionatorul de aer, marele ventilator,  funcţiona neîntrerupt, iar cea de-a opta minune a lumii, încerca să convingă spiritele constrânse la salahorie, că mai exista o speranţă.
Se preconiza o nouă Renaştere peste cenuşa intimă a lumii, speranţă păstrată în cutia neagră, lucioasă, rece şi impasibilă, şi aceasta de curând descoperită care, ne punea din nou la încercare.
Omenirea mai pierduse câteva ocazii, odată când Adam, împreună cu femeia sa, au acceptat să părăsească Paradisul10, altădată, când nimeni nu a avut curajul să-l apere pe Cain care, rămâne totuşi, premergătorul cauzei şi al efectului, sau altădată, când s-a hotărât unificarea tuturor zeilor într-unul singur, fără descendenţi pe pământ, fapt care a provocat instituirea sfinţilor.
La orele 10 a.m. ora locală, trebuiau să se deschidă porţile, să intre întâi corifeii ştiinţelor, filosofii, lingviştii, poeţii, şi muzicienii, împreună cu corespondenţii de excepţie, de pretutindeni, să ocupe zona centrală a amfiteatrului, cu spatele la Soare. Mai rămăseseră trei minute, care nu făceau decât să mărească tensiunea mulţimii. Alegerea selectării a fost decisă în urma marelui referendum, la care Regele David a pierdut în favoarea lui Platon, doar cu 7.000 de voturi împotrivă, şi fără abţineri11.
Evenimentul a fost precedat de înregistrări mai vechi, încă necunoscute, împrumutate din arhiva MAF, Muzeul de Arheologie Fonetică: avertizările implorante ale Casandrei, pe fondul zăngăniturilor de arme ale aheilor, ce invadau cetatea Troiei, material recuperat deasupra Asiei Mici şi rămas intact prin miracol, datorită transformării sale în poezie.
Reprezentanţii lumii s-au ridicat în picioare salutând emoţionaţi, sfâşietoarele rugăminţi ale Casandrei, iar gândurile erudiţilor s-au întâlnit în faţa dramei bătrânului sacerdot Laocoon. În pauza neverosimilă care a urmat, muzicienii au savurat în extaz, ritmul unui marş spartan recompus din fragmente, cu ajutorul strădaniei studenţilor Conservatorului din Agrigento.
Apoi, în liniştea desăvârşită, timpul devenise mai dens şi o secundă valora mai mult decât un regat care, şi el, putea oricând să valoreze cât un cal.
Oamenii nu mai respirau, de teamă să nu piardă vreuna din acele secunde preţioase, ce veneau aduse de sus, din înălţimi nebănuite. De la multiplele megafoane instalate de jur împrejurul şi în centrul amfiteatrului, s-a auzit o voce calmă şi uşor răguşită, iar cuvintele păreau subliniate, de fondul indefinit al unei lumi senine:

«Dar chiar când calcularea, măsurarea sau cîntărirea au demonstrat că ceva este mai mare, mai mic, sau egal cu altceva, aceste lucruri vor continua apară în acelaşi timp opusul celor ce sunt.»12

Mulţi dintre cei prezenţi cunoşteau termenii miticei condamnări metafizice a artei; tera îşi reasculta filosoful care, ar fi gonit poeţii din cetate. Ce straniu destin poate avea o condamnare – poeţii şi artiştii au continuat să-l iubească, devenind de atâtea ori în istorie, neoplatonicieni; un fel de fascinaţie a biciului; câtă perversitate asemănătoare poate doar, cu cea a ierbii care, creşte cu atât mai verde şi mai robustă, cu cât este tăiată mai des. Oricum ideile lui Platon au luat de fiecare dată forme diverse, devenind chiar contrariul lor, dacă vreunui secol i-au făcut trebuinţă, ştiind să-şi adapteze un Platon pe măsură.

Nimeni însă nu şi-a crezut urechilor ce a urmat:

«Dacă artistul ar cunoaşte cu adevărat ceea ce imită, eu cred că mult mai degrabă îşi va da osteneala să creeze decât să imite. El va încerca să lase în memoria sa multe opere frumoase voind mai curând să fie cel lăudat decât cel ce laudă.»13

Fraza nu se sfârşise încă şi datorită acusticii amfiteatrului se auziră puternic, strigăte ca: erezie, fals, manipulare.
În fapt, religiozitatea şi curiozitatea care au precedat aceste momente, oricum păreau să excludă altceva, decât ceea ce se ştia şi cu atât mai puţin, contrariul; poziţia prestigioasă pe care Platon ar fi atribuit-o artistului în societate, dacă acesta ar fi fost un creator. Haosul provocat în amfiteatru, în raport cu cel dezlănţuit la nivel ştiinţific şi filosofic, fusese aproape nesemnificativ. Prăpastia ce a dăinuit atâta vreme, între Platon şi Aristotel, începea să se atenueze. Pentru cultură, fraza a avut aceleaşi implicaţii, ca pentru biserică, la vestea că pământul e rotund, se învârteşte şi nu e susţinut de îngeri14.
Lojele cercetătorilor, împreună cu cele ale corespondenţilor se goliră, mulţimea umplând marea bibliotecă a amfiteatrului, ca pe a doua jumătate a unei clepsidre. Textele filosofului, despre artă şi despre frumos, au fost trecute prin sitele electronice, parcă pentru prima oară. Calculatoarelor li s-au înmagazinat fraza eretică, pentru controlul cel mai specializat şi mii de beculeţe s-au aprins şi s-au stins frenetic, repetând operaţia la nesfârşit. Coloanele Cotidianului Mondial, rezervate culturii, aşteptau doar un semn, ca în câteva minute, să pună în vânzare, o altă revoluţie culturală.
Primele planuri ale vitrinelor lumii, au fost împodobite cu busturile lui Platon, în toate dimensiunile şi realizate din materiale inimaginabile.

Între timp, pe ecranele calculatoarelor bibliotecii amfiteatrului, spre stupoarea tuturor, apăruse aceeaşi frază, cu mici diferenţe de exprimare.15

Nedumerirea şi iritaţia se transformară în penibil – mulţi începură să susţină că de fapt ştiau, dar că, încă nu ar fi fost momentul pentru dezvăluiri de acest fel etc. etc. Alţii, că opera lui Platon ar fi fost parcursă superficial, sau în cel mai bun caz, cu suficienţă, şi că Platon, oricum, ar fi spus totul, când a apreciat Calea Lactee, cea mai frumoasă şi mai perfectă friză, în ordinea vizibilului.
În jurul anului 375 î.e.n. umanităţii i se ofereau premizele unei arte dezlegate de orice prejudecată, de oricare fel de angajare, într-o reală libertate.
Au fost necesare însă, peste două milenii, pentru ca arta să se ridice prin ea însăşi, la intuiţiile lui Platon.
Pe ecranele lumii, luminate zi şi noapte, la marile răscruci de continente, vechea frază, mai nouă ca oricând, începea să fie considerată o altă mare ocazie…
Este de considerat şi faptul că, orice eventual beneficiu major pentru umanitate, ar fi trebuit să aştepte epuizarea acestei neaşteptate corecturi, ce devenise prioritate.
Într-un ziar local, un student în filosofie se întreba dacă n-ar fi riscant de luat în considerare fraza, din moment ce însuşi Platon susţinea că «dacă iei o oglindă şi o direcţionezi în toate părţile, imediat vei obţine Soarele şi tot ce este al cerului, pe tine însuţi, celelalte fiinţe, planetele, obiectele – dar vor fi simple aparenţe»16. Fireşte, oglinda este un gol care adună toate asemănările…

Epilog

Între timp, nu prea departe de Segesta, într-un orăşel care se mai numea încă Verona, pe pământul cald de peste zi, Calea Lactee, deşi doar aparenţă, lumina doi tineri într-o văpaie, ce deveni idee. În spatele lor, ascuns de un chiparos, Eros, bătrân şi uşor obosit era decis să meargă până în pânzele albe, să poată demonstra că, dragostea, în fond, este o structură de ritmuri paralele.

 

Toamna 1991

 

H.M. Vechea lege a lui Lavoisier, ediţie bilingvă română, italiană, ASPASIA Frabizio Masina Editore Bologna, 1992, text revăzut 2010.

1 Aristotel, Etica Nicomahică, Cartea X, capitolul VIII – 20.

2 Apa, aerul, pământul şi focul.

3 Undele sonore care se produc în aer sunt longitudinale, adică mişcările oscilatorii ale particulelor se găsesc în aceeaşi direcţie a razei de propagare şi nu transversale ca la undele lichide. Vocile umane, şi aici inră în joc timbrul, caracter esenţial al sunetului, sunt deci infinit de diverse, nu există doi indivizi cu acelaţi timbru de voce, precum diversitatea amprentelor digitale. Una dintre cauzele care determină diversitatea timbrului este forma vibraţiilor, pe care selectorul trebuie să le recunoască…

4 Propagarea sunetului – corpul sonor dintr-un spaţiu loveşte sfera de aer din jurul său, condensînd-o, aerul fiind elastic. Lovitura e transmisă la sfera de aer succesivă, iar în locul ei se creează o rarefiere, în timp ce a doua se condensează. Sfera de aer împinsă de corpul sonor, se-ntoarce la forma iniţială, iar cea de a doua transmite lovitura, la cea de a treia şi aşa mai departe.

5 Undele sonore nu au viteza undelor luminoase, dar cu certitudine se-ntâlnesc des şi este imposibil să nu existe măcar o molipsire, o reacţie, desigur  poetică, fizicienii permiţând; le cerem nu numai iertare, dar şi o generoasă toleranţă.

6 Sarcina urechii externe este aceea de a aduna vibraţiile care sînt transmise timpanului, de canalul acustic. Timpanul face să vibreze aerul transmiţîndu-l pînă la fereastra rotundă. În acelaşi timp lanţul osişoarelor e pus în mişcare şi transmite vibraţiile pînă la fereastra ovală. Pâlnia lui Eustachiu, între timp menţine echilibrul presiunii între interiorul şi exteriorul zonei timpanului. Cu ajutorul membranei ferestrei ovale, vibraţiile sunt transmise la endolinfă şi la atolite. Lichidul reacţionează asupra terminaţiilor nervoase ale petelor, ale crestelor şi ale organului lui Corti, iar de aici, vibraţiile transformate în excitaţii sunt transmise la creier.

Nu putem fi surzi şi nici orbi la o asemenea mişcare.

7 Loialitatea inconştientă a lui Paris a provocat războiul şi căderea Troiei, masacrul tuturor eroilor homerici, iar pe de altă parte, zeii au riscat o extrem oe periculoasă intimitate cu muritorii, astfel că prudenţa răspunsurilor la marile întrebări o considerăm justificată.

8 Segesta, oraş comercial din sec. III î.e.n în vestul actual al Siciliei, locuit de elynieni, popor ce provenea din Orientul Mijlociu. Lângă amfiteatru se găseşte un impozant templu doric datând din sec. V î.e.n.

9 Interferenţele pot să întărească sau să anuleze sunetele, totul depinde de sistemele undelor, ce se întâlnesc şi de simultaneitatea lor de emisiune.

10 Au muşcat din mărul cunoaşterii; păcat, ar fi fost să-l lase la locul său, în schimbul imortalităţii, cu riscul poate evitabil, să fi păscut o eternitate, ca nişte vite virtuoase, iarba Paradisului. Socrate susţinea că lipsa de cunoaştere, ignoranţa este izvorul păcatului.

11 Antisemitismul nu se mai educa în şcoli pentru că a fost însuşit de evrei în momentul în care ar fi putut fi prea târziu. În felul acesta, au votat şi ei împotriva Regelui David, în vederea evitării unui pogrom de dimensiuni planetare.

12 Platon, Republica, (602 E)

13 Platon, Republica (599 b)

14 Se ajunsese la concluzia că Platon ar fi optat în secolul IV î.e.n. pentru o artă ce depăşea sensibilul, cum ar fi matematica sau geometria.

15 Platon, Republica partea a III-a – justiţia în stat şi la individ (599 b).

16 Platon, Republica (296 E)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *