mamei mele, Maria Claudia,
pentru discreta complicitate
Cât despre scările de asalt, mă refer la lungimea lor, dimensiunea cerută este foarte uşor de fixat, dacă un zid are zece picioare înălţime, scările trebuie să depăşească douăsprezece picioare. Cât despre situaţia dintre baza scării şi aceea a zidului, pentru a fi în concordanţă cu numărul oamenilor care urcă, ea trebuie să fie egală cu jumătatea înălţimii scării. Dacă este mai mare, greutatea oamenilor suiţi pe scară o va rupe cu uşurinţă; dimpotrivă, prea drept aşezată, oamenii riscă să se prăbuşească…
Polybios, Istorii II, Cartea IX-a, p. 78, E.Ş.E.., Buc., 1988
Suisem repede, mai repede ca de obicei, să nu întârzii. Acasă, spaţiul era ordonat de măsuri, ce nu-mi permiteau alternative; numai afară totul părea întâmplător, raportat la regulile clare, punctual justificate şi niciodată puse în discuţie; ar fi fost inutilă orice încercare, lipsindu-mi motivaţii plauzibile, dar şi cu dificultăţi majore, în cazul că m-aş fi sustras acestora prin refuz, astfel că evitam să-mi manifest îndoielile faţă de valoarea şi utilitatea rigorilor impuse. Întrezărisem o ieşire, prin extinderea lor în afară, posibilitate căreia îi adăugasem reguli proprii, fără constrângeri şi fără nevoia de justificări.
Reîntoarcerea zilnică în spaţiul contestat, rămăsese însă determinantă; contrastul confruntării îmi oferea întredeschideri spre alternative cu legi proprii cărora, în timp, guvernarea le devenise indispensabilă.
Cum rigorilor de acasă le lipsea geometria coerentă şi convingătoare, în măsură să prezideze ordonarea spaţiului extern, atunci întâmplător şi haotic, dar promiţător datorită virginităţii perspectivelor posibile, acesta ar fi dobândit destul de curând, propria sa geometrie. Spaţiul casei se menţinea suspendat între două perechi de virgule şi funcţiona cu pondere fictivă, necesară echilibrului, printr-un fel de contrabalans al întregului imaginat, încă rudimentar. Exclusivitatea gestiunii noilor reguli, pe lângă responsabilitatea controlului atent şi riguros, util în sensul evitării eventualelor erori, ca aceea din ’46, când suisem prea repede cele două etaje, presupunea, raportată la regulile impuse, o sensibilă superioritate.
Era anul în care-mi conştientizasem simetria, circumscrisă într-o specie de tensiune armonioasă, cu treptele perechi ale scării celor trei etaje, ce ocupau golul vertical al centrului clădirii în care locuiam, şi cu cele nepereche, ale scării gemenelor, ce aproape că înţelegeau de ce, de fiecare dată, urcând, abia ajuns, continuam forma serpentină, ce încorpora şi coborârea. Dacă aş fi ridicat mâna de pe lemnul lucios al balustradei, ce repeta discret şi ocrotitor, eleganţa spiralei, înainte de a o fi mângâiat pe toată, dacă aş fi ridicat-o, întreruperea ar fi compromis excelenţa raportului privilegiat cu balustrada.
Au fost întreruperi posibile, în alte locuri sau acasă, unde dreptunghiurile orizontale ale palierelor cu care începea şi se termina fiecare etaj permiteau pauze, mai ales că şi balustrada cotea îndoindu-se brusc, la fiecare unghi, pentru ca treptele perechi să permită de asemeni întreruperi, păstrând totodată unitatea desfăşurării mişcărilor, în favoarea întregului ansamblu. La gemene, datorată treptelor nepereche, ultima la urcat era în acelaşi timp şi prima pentru coborât, fundamentală motivaţiei continuităţii, astfel că, orice întrerupere i-ar fi mutilat şi scării, facultatea devenirii; logica acesteia părea să nu fi fost nicicând dependentă construcţiei ce o justifica. În alte cazuri, pentru măsura primului pas, ca ultimului să-i rămână acelaşi număr de trepte, pas hotărâtor pentru rigoarea raportării la noul spaţiu vertical, odată ajuns în capul scării, dacă primul pas s-ar fi dovedit greşit, coboram în acelaşi fel greşit, în avantajul simetriei introductive; salvam principiul, pentru ca apoi, întorcându-mă cu ocaziile succesive, să reiau acţiunea calm, beneficiind de informaţiile obţinute anterior. Uneori, trebuia să mă şi apăr de imprevizibilul efectelor propriilor rigori, să găsesc cu ajutorul unui eventual antidot în măsură să evite prevenind, erori ireparabile; să interpretez înţelegerea spaţiilor verticale, prin apropieri prudente sau aparent dezordonate. Abandonam temporar punctarea ritmurilor, cu scopul reorganizării lor ulterioare.
Luni seara, 12 august 1946, urcând, rămăsesem câteva secunde, cu piciorul drept pe treapta greşită; cu siguranţă fusese dreptul şi treapta aparţinea urcatului cu câte trei. Nu m-am putut preface că nu greşisem, sau să fi coborât în acelaşi fel greşit, trebuind oricum să mă întorc, repetiţie imposibil de anulat în economia periplului fiecărei zile ce se desăvârşea seara, prin urcarea celor două etaje din trei, o singură dată. Am continuat să urc. Ar fi fost posibil, gândeam, să repet eroarea în seara următoare, pentru a obţine cel puţin simetria celor două erori, dar nu-mi mai amintisem la nivelul cărei trepte greşisem, şi să pot repeta astfel, eroarea corect, ca unică oportunitate reparatoare posibilă. Am continuat să urc, se făcuse târziu, alergasem până acasă, suind repede, aveam să-mi spăl mâinile şi să mă pieptăn, înainte să vină tata. Cele două etaje, de obicei, le urcam din două în două trepte, fiind soluţia cea mai comodă şi mai sigură; le urcam şi câte trei, cu acelaşi rezultat rotund, dar mai obositor şi chiar mai complicat, din pricina palierului prea lung al primului etaj, ce trebuia şi el parcurs cu soţ sau fără, în coerenţă cu varianta aleasă pentru suit. Ca rezervă, aveam şi o formulă mai elaborată: primele patru trepte le urcam câte una, apoi treizecişipatru câte două, iar ultimele patru tot câte una, sau varianta primelor optsprezece urcate câte două, a altor şase câte una şi a ultimelor optsprezece din nou cu câte două, variante ce comportau însă mai mult risc. Atunci, urcasem câte două; prinsesem undeva o treaptă în plus, iar pentru ultimul pas îmi rămăsese doar una.
Pasul greşit din ’46, prin conştientizarea ireparabilului, îmi întrerupsese înlănţuirea ritmurilor, dezechilibrându-mi-le, pentru că parcurgerea spaţiilor verticale îmi implica întregul corp; pe lângă grija distanţelor paralel laterale, ce trebuiau menţinute egal, a privirii, ce trebuia să rămână mereu perpendiculară pe centrul fiecărui grup, de două sau de trei trepte suite, participam şi cu braţele; cu dreapta scandam ritmul, iar cu stânga, în timp ce urcam, atingeam de patru ori, zidul melcului dreptunghiular al primului etaj, odată mijlocul peretelui palierului între cele două uşi centrale, de patru ori zidul celui de-al doilea, la intervalele egale de la jumătatea înălţimii acestuia, de alte şapte, peretele în favoarea simetriei fiecărui grup, de şase trepte corespondente celor două etaje, şi încă o dată, tot cu stânga, centrul balustradei orizontale a palierului primului etaj, adică de şaptesprezece ori, doar la urcat. Timpul în care urcam sau coboram, era impus de numărul şi de varietatea mişcărilor, ce trebuiam să execut în paralel şi cu cât trecerea se desfăşura mai redusă în mişcări, cu atât spaţiul din jur parcă se decupa plat şi absent, adăugându-se indiferenţei aceluiaşi timp, cu care mişcarea colabora aparent în treacăt. Efortul aderării la cerinţele spaţiului amplifica anvergura devenirii, prin acţiunea integrării, de multe ori îmbogăţită de prezenţa reliefurilor arhitectonice participante. Reuşind să leg coerent o acţiune de forma construcţiei următoare, pentru reciproca lor compatibilitate, parcă şi aerul aferent spaţiului desfăşurării devenea mai cooperant, încărcat cum era în permanenţă, cu memoria variantelor materializate anterior, aderând prin interdependenţă, la complexitatea expresiei parcurgerii ansamblului vertical, dobândit în timp.
Continua raportare la spaţiile ascendente, aparent rutinară sau monotonă, opera de fiecare dată, cu soluţii divers neaşteptate ce se adăugau memoriei întregului; respectam un fel de subordonare la canon, care constrânge la maximă concentrare şi fidelitate, cu rezultat superior acţiunii născute fără limite, în libertate.
Corpului, niciodată nu i-a fost indiferentă propria simetrie, nici subconştientului său, şi cu atât mai puţin, relaţia cu spaţiul extern; defunct, acesta continuă raportarea la spaţiu, respectă aparent pasiv regulile, prin îndelungata activitate a reîntoarcerii sale treptate în elemente, şi aceasta, tot aparent dezordonată, împreună cu spaţiul, constituie un sistem coerent şi unic prin acţiune, dar şi prin simpla lor raportare. Disciplina apărării şi respectării regulilor, cu toate posibilele erori, era sever mijlocită de codul care le încorpora şi ierarhiile, în funcţie de anvergura sau de sobrietatea spaţiilor arhitectonice. Nu l-am mai găsit.
Ioana avea aproape zece ani, eu nouă, şi aş fi voit s-o implic, intuindu-i tainica simetrie, ce atunci, imaginaţia n-o putea cuprinde. Amânam mereu, aşteptam eventualitatea unui spaţiu exclusiv şi mai cu seamă apărat de priviri, ce mi-ar fi stăvilit participarea; un fel de curte pătrată sau dreptunghiulară, înconjurată de case fără ferestre, ca o cutie descoperită în lumina perpendiculară de amiază, care să fi evitat umbre laterale, eficientă integrării propriei simetrii, nevăzut; mă visam deseori acolo. Odată, înainte să mă fi trezit, îmi apăruse un spaţiu circular, în care n-am ştiut să mă comport, fără să apelez la compromis. Instinctiv îl evit de fiecare dată, dacă se întâmplă să-l întrevăd. Încercuirea obligă la căutarea unei deschideri, intervenţie care-i anulează cercului raţiunea; cât timp ascultă de centru, acestuia îi este imposibilă orice devenire; aflasem mult mai târziu despre marea sa concesie prin cvadratură.
Traversam foarte des strada, pentru cele şase etaje, fiecare cu câte douăzecişipatru de trepte ale clădirii în care locuise Ioana şi unde fiecărui etaj, dacă îl urcam pe scări, îi atingeam cele patru uşi cafenii, în mijlocul lor din dreapta, la înălţimea clanţelor rotunde, evitând uşa şi butonul ascensorului, care l-ar fi pus în mişcare împreună cu zgomotul. Dacă urcam câte trei trepte, îmi ajungeau opt paşi pentru fiecare etaj, iar cu câte două, doisprezece. Pentru primul la suit şi pentru ultimul la coborât, câteodată luam ascensorul. Urcam nouăzecişişase de trepte, iar cele patru lipsă până la o sută, îmi procurau o dublă plăcere: întâi pentru că acestea îmi lipseau doar mie şi apoi, pentru că existenţa absenţei lor putea fi recreată sau revitalizată în favoarea completării unui alt eventual ansamblu deficitar, acţiune, ce o puteam împlini prin intermediul formelor externe clădirii în care suiam, a unui obiect, pom sau gard, ca marea poartă floreală din fier forjat, pe care o cuprindeam cu ambele braţe, întinse spre paralelele sale laturi simetrice; îi suprapuneam corpul, prelungind contactul cu fierul rece şi negru; un fel de vaccin împotriva haosului din jur.
Suta de trepte se împlinea oricum, cu ajutorul primelor patru de la intrare, ce la întoarcere deveneau opt, acoperindu-mi cele patru lipsă la urcat şi încă o dată la coborât. Pe ideea treptelor lipsă, construisem câteva acţiuni cărora nu le-am mai găsit corespondenţe reale în scopul completării spaţiilor imaginate; rămăseseră doar rezerve, pentru ipotetice proiecte viitoare, datate cu: 20 sept., 21 sept., 2 oct. 1947.
Curând, efortul, dificultăţile şi imposibilitatea susţinerii fizice a consecvenţelor extinderii prea mari a câmpului de ordine creat, mi-au determinat criterii mai severe în selectarea spaţiilor; mergeam mai departe doar imaginând, evitam să particip fizic; consemnam doar substanţa concentrată a ideilor neparcurse tridimensional.
Momentele de reală satisfacţie depindeau de raportul privilegiat, atunci când reuşeam să-l instaurez cu obiectele compatibile: mânerele sertarelor, spre exemplu, sau nasturii îmbrăcăminţii, care constituiau uneori, prilejuri participante la idei ritmate simetric, nu numai în funcţie de numărul, dar şi de distribuţia acestora în contextul suprafeţelor.
Peisajul întâmplător al naturii îmi provoca adesea stări de nelinişte; îl evitam dacă nu se salva singur, echilibrându-se prin oglindirea în apă; repetarea sa inversă, când aceasta era posibilă, pe lângă demonstraţia fără echivoc a existenţei sale, prin oglindire oferea siguranţa că, reflexului nu-i lipsea nimic din avutul modelului de pe pământ şi mă fascina până la fior; era un fel de revanşă pe care simetria verticală şi-o asuma, mai mult constrânsă de întâmplătorul naturii. Când părea să nu fiu convins de fidelitatea oglindirii imaginii, controlam reflexul, cu perversa dorinţă de a-i găsi greşeli, şi fireşte, nu avea. Astfel, controlul se transforma în rit liniştitor; transfer al substanţei, în actul care devenea geometrie. Indiferent de motivaţia pentru care se oglindise cândva, şi Narcis s-a situat în ipostaza dublei simetrii, prin intervenţia unei ordini, ce-l depăşea.
Imaginam o neonatură, căreia i-ar fi fost exclus hazardul formal, pentru ca fiecărui fir de iarbă să-i fi corespuns cel puţin opusului său, într-o logică a unităţii contrariilor, ce ar fi trebuit să includă exigenţele raţiunii lor estetice, atât pentru sine, cât şi pentru oricare dintre formele în aparentă libertate, ce s-ar fi insinuat în context. Tot pe atunci, traversând o baltă, probasem senzaţia căderii în cer. Fusese ameţitoare, şi evit încă, să mă oglindesc în apa deasupra căreia se întâmplă să trec.
Dintr-o asemănătoare sferă de griji, fascinaţia eventualităţii construirii în viitor a unor edificii, după criterii proprii, s-a diluat treptat, din pricina instinctivei prezumţii, că acestea ar fi fost inevitabil ocupate cu scopul vieţuirii de către indiferenţi, neştiutori să asimileze spaţiul, şi să-l integreze astfel, propriei lor simetrii, pentru valorificarea formală a intimei destinaţii, scopului subtil şi nemărturisit, al arhitecturii locuibile.
Acasă, precum în nenumărate locuinţe, covoarele, spre pildă, erau mereu dispuse parcă, în voită opoziţie cu unghiurile drepte ale camerelor, cu o invidiabilă largheţe de puncte de vedere. În special seara, înainte de culcare, devenea chinuitor gândul, că până dimineaţa m-aş fi supus dezordinii, şi-mi îndreptam covorul. Nu reuşisem să justific, dar până la urmă mi-a fost lăsat, şi fusese prima victorie reală asupra spaţiului impus. Mă supusesem ani de-a rândul, crezusem cu resemnare, că aşezarea piezişă a covoarelor ar fi o regulă a lumii, unul dintre temeiurile pentru care începusem să imaginez spaţiul în termeni de coerenţă, unde nici culorilor nu le-ar fi fost impuse constrângeri, împotriva voinţei lor armonice. Spiritul construcţiilor locuibile îmi părea mereu trădat de către dezordinea celor ce le locuiesc, iar năruirea acestora înainte de vreme, nu-mi părea întâmplătoare; o puneam pe seama latentei incompatibilităţi cu omul care execută foarte des acţiuni incoerente sau inoportunităţi, nocive acordului de principiu cu spaţiul raţional, gesturi sau mişcări, adecvate mai degrabă nedelimitărilor, unde acestea pot fi libere, în sensul asimilării lor de către indefinit. Rezistenţa piramidelor timp de milenii, pentru că în interiorul lor nu s-au mişcat oameni vii, dacă nu sporadic, ar putea fi probabilă.
În paralel cu efortul reabilitării formale a spaţiului locuibil şi al extinderii propriilor rigori în afară, nopţile, mă urmărea un coşmar destul de comun: turnul ce se îngusta pe măsură ce-l suiam, până când înspăimântat, mă trezeam, şi căruia reuşisem după o vreme, să-i număr câteva trepte şi să-i deduc în bună parte, numărul celorlalte; visul parcă tindea să adere la ordinea sa dedusă, îl puteam măsura şi astfel, se transforma într-o piesă funcţională întregului peste care guvernam. Nu l-am putut controla însă pe cel al căderii în abis, nici pe cel cu încleştarea mişcărilor în fugă sau pe al zborurilor fireşti. Asimetrice, şi astfel imprevizibile, acestea au rămas suspendate în memorie, la o distanţă aproape neglijabilă, de visul care-mi fusese cândva preluat: se făcea că aşteptam în mare cu buchetul de flori, începuse să se întunece şi apăruse o doamnă care fotografia; îi cerusem în repetate rânduri să plece, dar vocea îmi era acoperită de zgomotul valurilor care mă şi mişcau din locul în care fixasem întâlnirea. Continua să fotografieze, în timp ce încercam să-i reţin trăsăturile, în ideea că aş întâlni-o cumva, să-i cer clişeul, dar îşi alegea pe rând, diverse înfăţişări de prin memoria pe care obişnuisem s-o las deschisă.
După o vreme, într-o expoziţie, îmi recunoscusem trei secvenţe cam de 45×50 cm, din visul cu buchetul; eram sigur de paternitatea lor pentru că începusem să tremur, simţisem accelerarea pulsului şi o retroactivă indignare, numai că trecuse prea multă vreme şi nu mai avea sens să mi le revendic; îmi doream doar ca restul clişeului să se fi voalat. Pe lângă incidentul în sine, avusesem obiecţii legate de faptul că fotografia, în mecanica indiferenţei sale brutal subiective, restrânge spaţiul, lăsându-i doar două dimensiuni, ce nu permit incursiuni tridimensionale, dacă nu imaginare, iar timpului îi imprimă suspensia, într-o clipă eternă şi nu totdeauna celei semnificative. A fost unul din rarele vise tutelate integral de linia orizontului; vis sustras şi adaptat instantaneu geometriei plane, mai puţin util mărturiilor, spre clarificarea eventualelor nedumeriri, la confirmarea paradigmei simetriei subconştientului, de care oricum eram convins, dar aş fi fost şi unicul posesor al celor trei dimensiuni şi al intensităţilor sale, la scară reală.
Guvernarea propriei simetrii în spaţiu, pe cât putea să pară de liberă, era o îndeletnicire îngreunată de nenumărate obstacole obscure şi imprevizibile, în special atunci când spaţiul nu rezulta riguros controlat. Avantajul autonomiei şi refuzului justificărilor a impus construcţiei acţiunilor, maxima discreţie, fiind astfel foarte probabil, că opţiunea ulterioară pentru pânză, ca spaţiu exclusiv, s-a născut din necesitatea construirii formelor în plină lumină, cu riscul de a-mi asuma responsabilităţi majore, în ciuda restrângerii spaţiului la două dimensiuni, şi acelea, fidele limitelor unei rame, pentru că pânzele trebuiau până la urmă, semnate, datate şi apoi înstrăinate. Pentru a le putea însă gândi în timp deschis, pentru a le relua de fiecare dată când ar fi părut definitive, a trebuit să le evit treptat înstrăinarea.
Reprezentarea bidimensională, cu dubiile legate de adevărul, şi el relativ că, doar pietrele rămân, cel puţin, nu suferă modificări sau interferenţe în timp; picturii, spre deosebire de formele tridimensionale, lumina şi umbra, îi sunt hotărâte o dată pentru totdeauna, astfel că, niciodată, spre pildă, un înger bizantin n-ar fi lăsat umbre pe pământ şi cu atât mai puţin în cer.
Construcţiile spaţiului limitat al pânzelor au rămas mereu concentrate pe rezultatul ultimului prezent; în aceeaşi măsură în care, ne detaşăm mereu de impurităţi şi stângăcii, dar şi de superfluu. Criteriile construirii pe pânză corespund, cel puţin bidimensional, principiilor existenţei, ca produs al conştiinţei şi supus aceloraşi sacrificii, astfel că, se poate întârzia pe aceeaşi suprafaţă a pânzei, fără limite de timp, suprafaţă, ce la rându-i să poată concentra eternele reguli, alăturate mereu altora, într-o formă stimulată de autoritatea propriei cenzuri, pe care doar rigorile sale o pot guverna spre desăvârşire deoarece ar cuprinde şi raţiunile pe baza cărora ne împlinim.
Cu pacea încă neîncheiată, dintre corp, spaţiu şi prezentul ca încăpere a trecutului, şi a literaturii despre viitor, ordinea ar putea fi un fel de rugăciune, ce s-ar dovedi mai convingătoare în simetrie.
Intimitatea Ioanei, cele două nimfe mici, roz, ascunse vertical sub porţile uşoare, de ogivală memorie, cu înşelătoarea lor rezistenţă, mi-a confirmat apoi, intuiţia legată de guvernarea tutelară a simetriei. Menţinând paralela terestră a paradisului, păzit şi apărat de heruvimul roşu, înarmat cu spadă, în spatele căruia, David cântă etern, fără zi şi fără noapte, bucurie, ce pentru un minim de neatenţie, ca şi în cazul fericirii, se poate destrăma.
Între timp, obiceiul mersului pe propriile urme, nu se limita doar la curiozitatea de a-mi privi acţiunile şi dintr-un unghi alternativ celui frontal; era, în fapt, un real control; obţineam şi o apreciere mai puţin subiectivă şi deci mai severă; obicei care a durat până când, datorită înţelegerii cu spaţiul, începusem să simt nevoia firească de a rămâne din nou singur. Când însă, mai mult din comoditate decât dintr-o încredere prea mare, slăbisem controlul, au reapărut mici nereguli, trebuind reluate astfel, plimbările împreună, unul în urma celuilalt. Masa de lucru cu obiectele dispuse liber, cu sertarul dezordonat deschis, abia acum rezistă în contextul ordinii încăperii, ce continuă să urmărească masa pas cu pas, stăvilindu-i acesteia, lărgirea procentului de pondere, în eventualele încercări de contaminare. O asemenea libertate în ’46, n-ar fi fost posibilă fără lenta suprapunere a anilor, într-o firească coerenţă, graţie a raportului de încredere şi de confidenţă cu obiectele şi cu spaţiul însuşi.
Datorată prudenţei deprinse la paletă, sunt încă pregătit pentru cazurile posibilelor incidente, ce-mi pot provoca neajunsuri pentru că întâmplătorul necontrolat, lăsat singur, poate interveni nociv, trebuind astfel, reluat totul, chiar şi pe baza unui alt principiu, justificând încă o existenţă, întâi pentru a-l imagina şi apoi, pentru a-l stăpâni. Aceeaşi masă de lucru face parte dintr-o ecuaţie construită lent, în slujba raţiunii spaţiului creat, precum doar un anume roz poate exalta un gri neutru, până la triumf, fără motivaţii şi cu nebănuite consecvenţe, uneori tangente la fericire.
Semnul vechii erori de pe scară, odată cu prejudecata trecerii timpului, s-a cicatrizat la suprafaţă; îl identific încă, evitând să-i descifrez forma; ramificaţiile şi trimiterile ar crea ulterioare complicaţii. Încercasem, în schimb, să remediez eroarea, retroactiv, imaginând variante, visând chiar soluţii, dar care în stare de veghe s-au dovedit mereu inconsistente. Chiar după depăşirea şi abandonarea primelor geometrii, continuasem să-mi imaginez eventuale, posibile soluţii reparatorii. Multă vreme, abia adormit, mă vedeam desculţ într-un pod scund, spaţios şi inundat de lumina visului; traversam câte două, ca atunci în ‘46, cu aceeaşi grabă, bârnele paralele ale podului, pe care le ştiam perechi şi de fiecare dată, unul dintre spaţii devenea prea larg pentru a putea atinge mergând, bârna următoare; acestea începuseră apoi să dispară, împreună cu spaţiile dintre ele, fără să lase vreun semn, că ar mai fi reapărut.
Martorul imunităţii dobândite faţă de normele impuse, dar şi al adaosurilor alternative anexate, jurnalul, început luni 29 iulie 1946, cu trei zile înainte de a împlini nouă ani, timp de aproape patru, a cuprins fără întrerupere, mărturiile raportului intim cu spaţiul, sub forma unor construcţii, în parte astăzi indescifrabile, spaţiate ritmic şi coordonate cu o elementară, dar insistentă trebuinţă de ordine. Din jurnal, mai rămăseseră două caiete cu multe pagini lipsă cărora, treptat, le-a fost schimbată destinaţia.
Sub data de duminică 2 iunie 1948, pagina cuprinde un fel de portret bust al telefonului nostru, cu firul care iese din ambele extremităţi ale receptorului, cu aureola numerelor pe piept, şi care a răspuns până în `58, la chemări cu numărul 4.84.88, din `58 şi până în `85, cu 15.34.12 şi din `85, cu 13.37.91. Prin 2000 i s-a mai adăugat un 3 iniţial. Acum nu mai este.
Parte din desene exemplifică de la stânga, de jos în sus, cele două sau şase etaje şi continuă cu coborârea, în zona din dreapta desenului, unde cifrele inverse, sugerează acţiunea coborârii.
A = ascensor, P = picioare, T = teren, 6 = etaj
Unele par simboluri ezoterice, semne create de legi obscure şi definitive, cărora trebuia să mă supun; le desenam pentru că astfel îmi stimulau toate simţurile, le puteam gândi, ca pe ceva existent şi deci vizibil; în fapt, au început să existe material şi vizualizarea lor îmi asigura asupră-le, o anumită putere, le puteam privi îndelung, judeca sau regândi. Materializam satisfacţia consemnării şi a confirmării că, nu treceam prin spaţiu cu indiferenţă. Mişcările transformate astfel deveniseră mai desene, abia după ce, relieful formelor devenise şi el, mai mult decât aluziv, prin participarea zonelor de umbră, ce produceau ideea de lumină; observam, că lumina apărea numai în vecinătatea umbrei.
Autonome, lumina şi întunericul, ar fi urmat cu certitudine direcţii imprevizibile, în măsură să evite, dacă nu altceva, eternul lor conflict de prioritate, dar şi umilinţa reciprocei dependenţe. Împotriva oricărei moralităţi tonale, ziua colabora făţiş cu noaptea şi întunecările intermediare găseau mereu argumente plauzibile; lumina, doar ca opoziţie, ar fi oricum lipsită de semnificaţie, dacă nu s-ar justifica prin destrămarea întunericului căruia i se pot atribui toate proiectele vitale ale luminii.
În caiete, alternanţa luminii cu umbra ajunsese de neînlocuit; lua decizii definitive pentru ordinea ritmurilor care, la rândul lor, se transformau în forme cu promisiuni tridimensionale, până la urmă menţinute, precum scările ce confirmau treptelor, cele două suprafeţe: materialitatea, sursa şi calitatea luminii, descoperire premergătoare înţelegerii că lumina nu poate fi totalitară, precum întunericul.
Asemeni sacrificatorului vedic, urcam respirând inaccesibilul, prin ascensionala desprindere fizică, susţinută de ritul integrării conştiente a corpului în spaţiu, necesitate fără nevoia acoperirilor literare. Mai apoi şi setea de albastru era satisfăcută cu albastru, sau pentru noaptea lui 12 iunie 1970, când sirena ieşise să respire cerul lagunei, părându-mi-se firesc, n-am căutat temeiuri.
Ca instrument metafizic, cu libertate nelimitată în alegerea direcţiilor, scării îi este utilă lumina pentru completa vizualizare şi memorizare a simetriilor materiale şi spirituale. În cazul apocrifelor, vezi Ioan Scărarul, unde simbolul reuneşte în sfera sa semantică, Geneza şi Parousia, ambele purtătoare a reinstaurării marelui echilibru, prin coborârea treptei superioare pe pământ. Scara apare o singură dată în Geneză, ca legătură cu cerul, atunci când Iacob, cu capul rezemat de o piatră, visă îngeri ce urcau şi coborau în permanenţă câte doi; pe fiecare treaptă se găseau mereu patru şi timpul părea suspendat într-un etern prezent. Raţiunea pentru care aceştia respectau numărul, timpul şi distanţele, rămâne încă în suspensie şi nu pare să fie doar un detaliu, şi apoi, sunt suficiente motive ce ar sugera aluzii la simetria deschisă, de neîncercuit şi care s-ar opri doar, odată cu epuizarea luminii. Nu ştim, nici dacă coborau aceiaşi cu cei ce suiau, dar fiind sursa tuturor supoziţiilor, mai putem propune variante pentru înţelegere, doar dacă, cei ce urcau nu erau nici aceiaşi şi nici diverşi, de cei ce coborau. Reazemul scării de pământ este locul unde în precizia lor, punctele de vedere rămân încă ambigue, cel puţin, datorită coexistenţei mai multor feluri de perspectivă. Termenul tehnic maşşevah impune imaginea unei ameţitoare perspective verticale, opusă proiecţiei diagonale, din experienţa cotidiană cunoscută şi asemănătoare celor din reprezentările figurate, în marea lor totalitate. Insinuată diagonal în spaţiu, scara îşi va căuta conform ultimelor reflexe condiţionate ale perspectivei tradiţionale, un punct de fugă de pe linia orizontului pentru a se putea sprijini de cer, unde urcarea şi coborârea, stânga şi dreapta, sus şi jos, faţă şi spate, n-ar avea nicicum aceleaşi semnificaţii, şi nici scara însăşi, dacă nu i-am atribui funcţia de grilă, în vederea controlului şi a disciplinării îngerilor care, altfel, găsindu-se în preajma pământului, se presupune că ar coborî sau ar zbura necontrolat, cum s-a mai întâmplat în baroc sau cum se întâmplă încă, în timpuri greu de definit.
Atâta timp cât sunt menţinute rigorile visului lui Iacob, îngerii vor rămâne mai puţin expuşi eventualelor riscuri. La 30 de ani, încercasem să dobor câţiva[1], care zburau, e drept, la cotă joasă, motiv pentru care atribuirea provenienţelor acestora rămâne încă de stabilit. 2000
[1] Imaginile ce atestă afirmaţia sunt anexate inventarului iconografic alăturat.