Iubite Maestre,
De la ultima scrisoare a mai trecut un an, se comunica greu intre lumi, doar gindurile se primesc cu regularitate si apoi nici nu stiu cita importanta mai dati timpului, astfel ca scriu rar. Noi continuam sa traim intr-un fel de normalitate, viata pe pamint este inca asa cum stiti; insumate chiar si mizeriile, e superba, viitorul insa nu mai este presarat cu surprize ca altadata, poate din pricina pregnantei actualitatii trecutului, care nici el nu mai seamana cu ce stiam: spaimele Dumneavoastra au devenit nostalgie, iar regii nebuni nu mai sint singuri.
Prin logica reciprocitatii, daca exista vreuna intre cele doua lumi, indraznesc sa va-ntreb daca credeti in viata de pe pamint, pentru ca, in caz afirmativ, si pentru noi ar fi mai usor; pe aici doar legea lui Lavoisier este cit de cit, incurajatoare.
Pentru ca voiati sa stiti, in ce ma priveste, rezist inca in fata sevaletului, trec chiar si peste faptul ca zilele trecute mi-a mai disparut un vis, tot din atelier. In fapt, nimeni nu l-ar putea folosi, daca nu ca ostatic. Altfel, continu sa ma mai bucur de culori, sa cred in simetrie si in aceleasi cauze pierdute. Mai pastrez in memorie cele opt versuri rostite in indepartata seara de februarie; dintre cei prezenti atunci, am ramas doar eu si parca ar fi pacat sa piara:
„O, mladioasa, dulce Loazin
La prinzul tau ales, cu orhidee
Voi dezveli usor atunci cind vin,
Cea mai blonda si mai palida idee
Sintem doar patru cu paznicul
De noapte al zilelor de apoi iar
Pentru marile taceri voi fi paharnicul
Vesnic albului dator – imens osuar“.
Nevoia de a va vedea s-a revarsat in necesitatea mereu mai acuta de singuratate, nicidecum ca patimire, ci privilegiu pentru care niciodata nu voi putea sa multumesc indeajuns. Acum, dupa ce voi termina de scris, Concertul Brandenburgic nr. 5, discul mingiiat de atitea ori, va aminti concentric cit va era de dureroasa intreruperea, acele clipe surde, suspendate in sunet, pina repuneati discul intorcindu-l si apropiindu-i acul cu stinga usor tremuratoare.
Cu plecaciune,
Henry MAVRODIN
(Observator cultural, 12 noiembrie 2002)