Dragul meu Mao,
De-o vreme, plicurile tale îmi ajung dezlipite şi pe de o parte e consolator, presupunînd că undeva se consemnează. Printre ce-mi scrii, o seamă de lucruri, fireşte, nu se mai potrivesc cu ce ştiam despre tine, la fel cum nici eu nu mai sînt cel căruia i te adresai cîndva. Nemaifiind aceiaşi, tu şi nici eu, stările trăite împreună cu cele ştiute doar de noi se vor depune încet la memoria faptelor de cuget, ce la rîndul ei, se va refugia probabil, adăpostindu-se cu grijă într-un spaţiu imun zgomotelor.
Îţi înţeleg efortul întru reconcilierea celor două lumi spre comunicare, înţeleg cît e de greu, mai ales că trebuie să-ţi şi mărturisesc – ce se ştie acolo la tine despre o altă lume e comod şi tot atît de ridicol.
Încep prin a-ţi răspunde la ce nu mă întrebi. Referitor la boarea tăcută a existenţei, acea sinceră şi adîncă iluzie, sufletul, la desprindere, nu coboară şi nu se înalţă niciunde, negăsind nimic mai înalt decît altceva, nici direcţii, şi cu atît mai puţin privilegiate, sau supreme, eterne împliniri; nu se deosebeşte, nu se aseamănă şi, neraportîndu-se, nu se califică. Adesea, se desprinde şi prin incompatibilitatea cu trupul, alteori, în vederea eventualităţilor preferenţiale, sau pur şi simplu, pricinuită de convieţuirea prea îndelungată cu intimitatea acestuia. Desprinderea însăşi, cum ştii, e inevitabilă, stă în ordinea firească a trecerii, îngăduindu-le astfel şi celorlalte componente să-şi continue, desăvîrşindu-şi fiecare, propriul periplu, raţiunea pentru care, rămasă singură, partea vizibilă a obiectului pasiunilor noastre e-ndepărtată în grabă, cît mai adînc.
Abia apoi, Mao, totul se complică prin ostentaţia unei aparente linişti: cetisem cîndva că moartea ar fi o apă neagră, ce nu se varsă nicăieri. Deşi vagă, intuiţia ideii reuşeşte întrucîtva să se impună în defavoarea celorlalte. Mi te şi închipui căutînd să afli unde s-ar vărsa, în cazul că ar face-o. Încearcă să accepţi: nu se varsă nicăieri; este produsul inform, indiferent şi implacabil al vieţii, pentru a cărei coerente statornicii este ocolită de efemer şi deci de exteriorităţi, cum ar fi gravitatea şi drama, vechi legende.
Individualitatea, apoi, se destrămă uşor, ca orice doctă prejudecată atribuită materiei, de al cărei ecou profităm pentru adăugiri la cele ce rămăseseră în suspensie, comunicînd încă, favorizaţi de inerţie, ultima noastră dimensiune limitată. Privarea însă, de trăire intensă a morţii împreună cu ceilalţi este umilinţa pe care nu o luăm niciodată în calcul.
P.S. Îţi scriu acestea fiindcă intuiesc jena care te-ar cuprinde, întrebîndu-mă.
Scrisoare apocrifă a Maestrului Corneliu Baba către Henry Mavrodin
(Observator cultural, 12 noiembrie 2009)