Interviu Evenimentul Zilei – 25 aprilie 2013

De la începuturi, ieșirea Dumneavoastră în public a fost măsurată, rărindu-se în timp, până a deveni eveniment, comportament atipic pentru cei ce produc cultură. La expoziția de la Mogoșoaia, impuneți privitorului o singură pânză.
Nu știu cât îl poate interesa pe cititor justificarea comportamentului meu. Cred că este o chestiune de educație:nu ridica mâna, așteaptă să fii întrebat, sfat insistent care, în timp s-a manifestat sub variate forme. Nu sunt modest, ci mai curând prudent. Unica pânză expusă acum la Mogoșoaia, am mai spus, se diferențiază de o expoziție mai amplă, doar cantitativ.
Este de presupus că pânza vă satisface exigențele în măsură să vă acopere toate valențele necesare expoziției?
Precum muzica, există pictură ușoară și simfonică. Cea de a doua este produsul consonanței fundamentele, fiindu-i indispensabilă o gândire unică, pentru coerența raportului cu spațiul care o găzduiește. Satisfacerea exigențelor este oricum fluctuantă și prin expunerea simultană a mai multor pânze.
La pictorul Florin Ciubotaru care expune alături, lucrurile pare că nu stau deloc așa.
Există medicamente pentru aceeași boală, ce pe unii îi salvează și pe alții îi omoară. Nu luăm același medicament. Florin Ciubotaru încearcă și cred că reușește, să schimbe structura convingerilor comune.  Prezentarea sa, atacă de la rădăcină prejudecățile privitorului, obișnuit să citească de la stânga la dreapta, sau invers. El oferă mai multe unghiuri de vedere, împotriva vizionării frontale, prin înclinarea unor pânze; bidimensionalul intră astfel, într-o nouă convenție. El demonstrează că ceva, poate fi înfățișat și în altfel.
Dumneavoastră nu sunteți ostil prejudecăților privitorului?
Într-un fel îi încurajez prejudecățile, apropiindu-l, după care, privitorul înțelege că trebuie să se mai gândească… sau să plece. Este doar o diferență de metodă.  Dacă la mine, sau la Ciubotaru, contactul cu privitorul nu e posibil, cu siguranță pricina este de găsit în reciprocile lacune ale taberelor ce se confruntă. Oricum, sărăcia cunoștințelor este direct proporțională cu aroganța.
Cunoașteți reacțiile cu care v-a fost întâmpinată opera?
Aceleași de la crearea lumii: toleranță, indiferență, ostilitate, bucurie, sau invidie, cu variate nuanțe intermediare, cutumă ce să înscrie în firesc și care, oricum este în avantajul operei; reacţii cu valoare echivalentă spre echilibrul longevităţii acesteia.
Am fost gata gata să vă întreb cu ce semnificații investiți pânza, dar știu că nu vă plac explicațiile.
Mă bucur că v-ați abținut. Doar criticii de artă au priceperea explicațiilor. De la ei aflăm și noi câte ceva despre ce facem.
Sunt foarte rare mărturiile artiștilor despre semnificația pe care aceștia o atribuie atelierului.
Atelierul este spațiul care ne definește exterior, precum palatele pe regi. Nu este locul creației; aceasta nu se declanșează la intrare, este doar locul unde cheia poate fi întoarsă de mai multe ori, spaţiu cu multiple utilități și semnificații.
În ce mă privește, în atelier, geometria pânzei trebuie să corespundă celei din jurul șevaletului, pânza este prelungirea atelierului, ca spațiu restrâns întru mișcare a rigorilor și limitelor libertății, dar este și locul desfătării vanităților nemărturisite, sau, ascunzătoarea depozitului ideilor ratate, prin asemănare cu memoria secretă a gumelor care, nu vor divulga niciodată, ce au șters. Mai vârstnice sau mai tinere, acestea păstrează tăcerea operelor ce nu s-au mai născut; un fel de discreție materializată, cu mari șanse de supraviețuire. Atelierul mai este și bucătăria deliciilor, echivalente firește, relativității judecăților de valoare. Dacă însă mă întrebați despre semnificația atelierului din Pangratti, adaug celor spuse, fondul dens al ecoului energiilor spirituale ale pictorului Corneliu Baba, ce înnobilează spațiul unde continuă lupta cu îngerul.
Mă întreb cum ar fi atelierul muzicianului
Pentru interpret, atelierul este substanța însăși a instrumentului său. Compozitorul în schimb este el însuși atelier.
Spre deosebire de pian, sau de vioară, pensulele trăiesc sobru; nu asistă în timpul vieții lor, la aplauze și adesea mor încă tinere. Japonezii îngropau pensulele uzate, cu același respect cuvenit celor, ce-și săvârșeau timpul.
Anul trecut ați participat la un concurs al Primăriei sectorului 1 pentru o operă publică, concurs anulat apoi, fiind unicul participant. Puteți adăuga un plus de informație?
Pot adăuga doar propria explicație: a fost cred, o suprapunere coincidentă: m-am prezentat în același timp, în care ceilalți concurenţi s-au abținut.
Opera publică poate fi o provocare pentru artist?
În general, sau în ce mă privește?
În ambele cazuri.
Nu am autoritatea aprecierii modului în care artiștii reacționează la provocări, dar în ce mă privește, dacă simt nevoia, mă provoc singur.
Cum fiecare moment istoric își etalează corespondentul patriotism, și momentul prezent se comportă similar – apar o seamă de monumente. Opinia unui artist ar putea fi utilă.
Nu vă spun nimic nou: patriotismul are și el mai multe modele, ce nu stau prea bine laolaltă, astfel că, de fiecare dată, în favoarea patriotismului emergent, trebuie derâmată o statuie din patriotismul precedent; de la Carol I la Lenin și iar la Carol I. Acesta ar fi fondul cultural, dar nefiind istoric și nici sociolog, nu dezvolt. Mă limitez la obiectul în fața căruia se scot și se taie panglici – monumentul. Dealtfel, comanda socială este extrem de rar și operă de artă.
Sunt cunoscute de-a lungul timpului statui ecvestre celebre … iscălite de mari artiști.
De circa 2000 de ani, cu foarte rare excepții, statuara ecvestră se înscrie în șablon: calul, din motive ilustrative sau din plictiseală, ridică o copită, înfruntând timpul într- o mișcare nefinalizată. Tot atât de des, ticurile reperelor anatomice, reduc opera la adevăruri didactice care, mimează tradiția călăritului; când pe soclu călărește spre pildă, un principe german, se bifează și patriotismul. Apoi, volumul considerabil, suspendat pe patru, trei, sau două picioare în cazuri mai temperamentale, lasă golul de sub burta calului să producă senzația de fragilitate, contrară forței și stabilității subînțelese în așteptări, calități preluate de cele mai multe ori, de către atributele bărbătești ale calului. Mai vreți?
Dacă mai aveți…
Monumentul trebuie să satisfacă convingeri culturale eterogene și contradictorii, ce se rezolvă în compromis. O parte din popor nu înțelege de ce, statuia nu seamănă spre pildă, cu Ștefan cel Mare, astfel că voievodul spre a semăna cu el însuși, va poza sculptorului, fără să se miște, va trebui să fie dârz, necruțător și chiar puțin mai înalt, spre a satisface nevoile noastre patriotice. Responsabilitatea reală însă, ar trebui să cadă pe umerii pregătirii culturale a edilului Cetății.
Mai credeți în reprezentarea figurativă?
Arta lui Brâncuşi e figurativă. Figuraţia deşi îngrădită de prejudecăți și reguli false, continuă să susţină abstractizarea formei.
Un exemplu evident de schimbare a mijloacelor de expresie ale figurației este de găsit și în gândirea lui Florin Ciubotaru, a cărui expoziție este deschisă deasemeni în aceste zile la Mogoșoaia; este un fel de regândire a percepției bidimensionalului.
Despre arta Dumneavoastră nu ne comunicați nimic?
Veghez de-o viață somnul aparent al lucrurilor.
Sunteți călare pe două secole, martor al multor evenimente cruciale. Ce relație aveți cu trecutul?
Adesea îl pun în dubiu.  Evenimentele rămase în memorie contrazic uneori și fotografiile. Nu sunt sigur dacă acestea sunt luate de pe evenimentele originale, sau de pe variante.
Sau, conștiința încearcă să îmi paseze falsuri, în virtutea coerenței cu istoria.
Cel puțin aparent, pictura Dumneavoastră nu este aluzivă la vreo poziție cu caracter religios. Optați pentru discreție, sau ignorați argumentul?
Kierkegaard identifică spre viețuire, două căi distincte, dar propune și varianta împletirii celor două spre fuziune, deși sever condiționate de către reciprocele lor rezistențe: trăirea estetică și cea etică, atitudini oricum tributare implacabilei geometrii a existenței, ce la rându-i ignoră concesiile.
Vis-a-vis de inconvertibilitatea esteticului, eticul se adaptează unduitor timpurilor, fiind în subordonarea religiilor și a moralei derivante, mereu fluctuante.
Efortul filosofului spre un compromis rațional, poate fi alăturat asemănării artificialei îngemănări a picturii cu muzica, operată cu insistență, de către gruparea Bauhaus: deși undele sonore, indiferente celor electromagnetice ale luminii, parcurg același drum, se întâlnesc spre fuziune doar în aria poeziei. La fel și multipla și eterogena participare spre fuzionare a celor două atitutidini, facilitează înțelegerea imposibilității construirii edificiului întru conviețuire al celor două poziții. Ar exista cea de  a patra cale, dealtfel previzibilă, dar și adesea practicată, unde trăirea în estetic se sprijină pe propria etică, lăsând loc și pentru eventuala transcendență, fără necesitatea iertării păcatelor, ce în estetic nu are fundament. Martiriul estetic este deasemeni intrinsec, fără să facă prozelitism.
Calea trăirii în estetic, desigur, șifonează convențiile cu propria sa teologie, dacă termenul e necesar întru înnobilare. Cine pune asemenea întrebări, suportă.
Vă doriți ceva foarte mult, ceva posibil?
Un vis din tinerețe, despre care am mai amintit: eram în mare și vâsleam, din pricina liniștii valurile se încleștaseră până la orizont. Nu m-am trezit și nici nu știu ce a urmat. Mi-aș dori să continui visul, sau cel puțin să îl reiau. Aș recunoaște negreșit barca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *