20-11-2015

Scrisoare apocrifă a pictorului Corneliu Baba către Henry Mavrodin

Dragul meu Mao,

De cîtăva vreme ezit, dar mă şi gîndesc cum să-ţi scriu că reîncepusem să visez, deşi ştiu că, părîndu-ţi poate bizar ce mi se-ntîmplă, n-ai pune în dubiu vestea, ce oricum contrazice fireşti prejudecăţi. Încerc să-ţi traduc în cuvinte cîte ceva despre visul de pe la-nceputul căruia mă şi trezisem; fără acţiune, contemplativ şi luminos, se făcea că mă găseam, în acelaşi timp, în fibra mai multor variante ale materiei: iarbă, aer, rouă, precum pămînt şi nour, privindu-mă din toate aceste aparenţe, cu acelaşi firesc cu care ar privi înlăuntrul său o entitate poliedrică fără dimensiuni şi fără implicaţiile subconştientului. Visul nu semăna cu nimic din ce ştiam, şi nici cu transfigurarea vreunei realităţi, dar uimitor de mult cu imaginaţia. Culorile visului, nici acestea nu erau aceleaşi cu cele ştiute şi nici n-aveau denumiri spre a le defini, la fel cum, de altfel, nicăieri nu au reale corespondenţe cu numele lor – tu ştii că acestea răspund doar la bucuria cu care sînt chemate.
M-am privit, cum spuneam, îndelung, sau cît poate fi îndelung atunci cînd visezi. Nu depuneam nici eforturi spre a mă recunoaşte; un fel de memorie mă ţinea minte, cu multiple înfăţişări, unele chiar nebănuite, în timp ce se alcătuia forma unei perspective tulburătoare. Cuvintele cu care aş încerca să ţi-o descriu, prin lipsa lor de lumină şi de relief, ar umili-o. Nu simţeam nici nevoia întrebărilor – părea că ştiu tot.

Cred că-nţelegi, Mao, m-am trezit fără, însă, să-mi întrerup somnul.

Cu bine şi-ţi mulţumesc.

(Observator cultural, 20 noiembrie 2015)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *