Maestre drag,
De la ultima scrisoare, timpul parca s-a mai ingustat si el, ca suisul in clopotnita, de unde cobor apoi cu spatele si gifii putin, trebuindu-mi mai multa vreme pina sa ma adun. Cu povestitul neajunsurilor nu va mai necajesc. Reiau de unde am ramas in toamna trecuta, cind va amintisem intentii si eventualitati acum implinite: mi-au fost adapostite citeva pinze, undeva prin nordul lumii. Cu ce straniu simtamint raminem cind ne pleaca fiintele, crescute de o viata. E drept, am fost sever si nu o data, cind a fost nevoie, le-am supus sacrificiilor, dar totdeauna spre binele lor. Pinzele despre care va scriu si-au gasit insa locul lor de veci, laolalta cu visele din care fusesera alcatuite, si cu cele pe care n-am ajuns sa le deslusesc. Acum, stau aliniate cu grija, la temperatura constanta, tatuate discret cu numarul lor de inventar, in vazul tuturor, fara un motiv bine definit, daca nu chiar in virtutea unor vechi obisnuinte.
Au fost pronuntate multe cuvinte, si toti au crezut ca-mi traiesc triumful pentru ca-mi dadusera lacrimile. Nimeni nu auzea cintecul lebedei. Dumneavoastra n-ati fi spus nimic, poate mi-ati fi mingiiat crestetul, cum ati mai facut-o cindva.
Intr-un fel, sint impacat pentru ca mi-a fost onorata singuratatea, iar pinzelor li s-a evitat eticheta cu pretul. Daca poate fi consolator, cei ce vad nevazutul ar fi, astfel, regasiti in timp; ma intreb daca acasa este acolo unde sintem adapostiti si ocrotiti si daca acasa nu poate fi oriunde. Aici, urmele adinci lasate de taceri sint poate preferabile aplauzelor de aiurea; imi tin treaz simtul masurii, pricina pentru care este inca foarte greu sa-mi aleg locul unde m-as afla mai in siguranta. Stiu ca intuiti si chinul care ma dezbina, uneori mai dulce decit tihna. De dincolo de sentimente, le veti primi, cred, pe ale mele – confesiunile din ceasurile de cumpana sint rareori luate in desert. Odata, rideam de cei ce vorbesc singuri; cit de nesabuita e tineretea si cit de departe, de parca si vechile fotografii de pe cind ne pregateam trecutul, ar fi trucate.
In urma cu citeva zile a sunat, usor agitata, Maria Gabriela sa-mi spuna ca-i aparuserati, senin si alb, in vis, dar nu-si amintea prea mult. Imaginea a ajuns apoi la mine si staruie inca. De la o vreme nu mai sint atit de sigur care dintre lumi este cealalta si presupun ca prea clar nu va este nici dumneavoastra. Certitudinile ne sint luate drept fantezii in favoarea celor ce sustin c-ar fi adevarat doar ce nu stim.
Alte vesti n-am mai primit. Atunci cind lipsa lor se face resimtita mi le construiesc singur, pe masura. Astfel sint sigur de ele si evit, cel putin, indoielile minore.
Scrisorile, precum stiti, imi sint citite pe drum, motiv pentru care las mereu cite un rind-doua libere.
Ziua de astazi a trecut confuz si-mi este cu neputinta sa adorm, ma obsedeaza radacinile plopului ce va imbratiseaza in somn.
Noapte buna,
Maestre drag,
(Observator cultural, 17 noiembrie 2005)