20-11-2008

Maestre drag,

Crezusem o vreme că plicurile trimise nu v-ar fi găsit, deoarece n-am primit răspuns decît la două dintre ele. În fapt, întîmpin greutăţi mereu mai mari în a vă percepe; zgomotul e acum major şi desluşesc mai greu ce-mi ajunge dinspre conştiinţă sau din afară. Adevărurile, silite să se primenească, sînt impuse tare. Amestecul celor două lumi, de asemeni, gălăgios: cea veşnică, despre care nu prea avem date şi nici experienţă, se justifică în baza motivaţiilor celei de-a doua, lumea noastră tridimensională, mereu supusă propunerilor greu de refuzat, şi acestea, totdeauna, zgomotos.
Vechea propunere a reconcilierii divinităţii cu satana, de altfel nu întîmplător abandonată, pe lîngă ireparabilele daune de imagine, ar mai fi putut demola edificiul prejudecăţilor, cîteodată biruitoare peste rău, abolind raţiunile martirajului şi eliminarea tavanului ce desparte paradisul de întunericul pedepsitor, dar şi stingerea necruţătoarei diagonale a rîului de foc, dezechilibrînd cel puţin compoziţional, Ultima Judecată. Doar şarpele, laolaltă cu Eva, poate şi-ar fi recuperat, oricum inutil, nevinovăţia. Variantele alternative au fost fără dubiu cîntărite, fiind aleasă totuşi aceasta, probabil, pentru multiplele sale avantaje. A fost aleasă lumea unde inteligenţa, în urma altor priorităţi, are şi facultatea înnobilării materiei, astfel că, din lutul care a pierdut paradisul, ne putem construi propriile monumente.
Rîndul trecut voisem să vă mai scriu ceva, dar nu ştiusem cum să-ncep. Acum mi-e mai limpede, e un fel de mărturisire legată de tonalităţile vieţuirii care, nu-mi mai coincid întru totul rigorilor paletei. Cred că tot necuprinsul acestora se revarsă într-o ipotetică memorie spre arhivare. Culorile-mi sînt mai lăuntrice, iar optica lor începe să-mi pară legendă, mereu demonstrată insistent, drept adevăr.
Terenul bine circumscris al paletei, de pe pămîntul căreia convingeam visele colorate să convieţuiască cu pictura, de la o vreme se restrînge, descoperind sacrele prejudecăţi ce-nlănţuie culorile în armonii. În fapt, şi timpul s-a restrîns şi fireşte, într-o zi, deşi nu datorez nimic, voi lăsa corpul. Astfel, liber, mă voi putea insinua cu majoră uşurinţă printre aparenţe, fără sprijinul paletei, însuşindu-mi alternativele spaţiului într-un timp fără limite, unde prin empatie voi fi nelimitat; suprem temei pentru vanitate. Transparenţa elegantei vanităţi postume, imemorabilă, se va aşterne somptuos peste veşnicul doliu al nopţii, cutumă respectată coerent, doar de către Cer.
Dar timpul de pe pămînt, prin obîrşie şi prin educaţie tăcut, consemnează unsprezece ani de cînd v-aţi restrîns în memoria noastră, avuţie destinată să piară odată cu noi; cum ştiţi, nu putem evita rigorile acestei lumi.

Din nou s-a făcut două, oră îngenuncheată între cele precedente şi următoarele.

Cu drag Maestre,

Noapte bună

Henry Mavrodin

septembrie, 2008

(Observator cultural, 20 noiembrie 2008)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *