Wunderkind

Intervenţia şi comentariul nostru sunt impuse de câteva puncte de vedere necontrolate suficient şi lăsate în libertate. Articolul Aproape Tatăl lui Iisus [1] debutează cu un citat din Saul Bellow: „Există lucruri pe care oamenii ar trebui să le ştie dacă vor să citească o carte”. Explicându-ne temeiul acestui adevăr, autorul articolului recunoaşte din capul locului: nu-mi trecuse prin cap. Ce urmează, necesită câteva rectificări. „Vorbesc din inerţie despre cărţi, continuă autorul, dar aş putea la fel de bine să vorbesc despre picturi, compoziţii muzicale, filme sau spectacole de teatru”, prodigiu care ne bucură, prin implicita mărturisire a erudiţiei. Ne oprim pentru o scurtă paranteză legată de erudiţie care, pe cât de prestigioasă, se poate înrudi uneori cu memoria fără limite şi neselectivă a elefantului. Ar putea fi o coincidenţă şi totuşi în afară de rare excepţii necesare confirmării acestei realităţi, marii creatori nu sunt erudiţi. Nu trebuie să credem prin aceasta, că elefanţii ar fi privaţi în totalitate de cultură. Erudiţia este o însuşire cu două tăişuri: una dintre ele, fiind aptă în vederea ciopârţirii ideilor, ce se transformă cu pasiune în informaţii. Cităm în continuare: „Un critic al vieţii academice americane, la fel de bine pregătit cultural, face şi el o observaţie similară. Mulţi dintre studenţii lui, lipsiţi de cultură generală, nu văd în tablourile de la Luvru decât culori şi forme, ca şi când pictorii vechi ar fi nonfigurativi ca şi unii dintre modernii ştiuţi de ei, şi asta fiindcă ignoră totul despre subiectele mitologice sau religioase ale tablourilor.
Pentru întărirea prin exemplificare vie a conceptului, autorul scrie: „Când avea 5 ani şi jumătate sau şase, am dus-o pe fetiţa mea la Luvru. Avusesem buna idee de a-i citi din Biblia pentru copii. Nu mă gândeam neapărat la ce şi când îi va fi de folos informaţia. Pe când ne uitam la tabloul lui Leonardo cu familia sfântă, Nicolae Balotă care ne însoţea, a întrebat-o pe Ana, dacă recunoaşte personajele din tablou. Ana i le-a înşirat conştiincios. Dar Iosif cine e? a întrebat-o Balotă. «Aproape Tatăl lui Iisus», i-a răspuns fetiţa de nici 6 ani. Dece aproape?, a insistat Balotă. Fiindcă tatăl adevărat e Dumnezeu, i-a replicat Ana, apăsând din nou, în felul ei un pic pedant, pe cuvântul esenţial, pentru o limpede înţelegere. Lectura Bibliei chiar şi în versiunea pentru copii, i-a fost de folos şi recent, când a văzut la Muzeul André Jaquement din Paris, Masacrul inocenţilor al lui Brueghel, cu ocazia expoziţiei organizate de Bruckentalul sibian. Nu s-a mişcat din faţa tabloului până n-a identificat personajele principale din reprezentarea scenei biblice a uciderii pruncilor din ordinul lui Irod.” În fine, articolul se încheie cu o frază descurajantă: „Cu siguranţă, cele două capodopere nu i-ar fi reţinut atenţia, în absenţa informaţiilor (asupra – n.n.) conţinutului lor.” Cu alte cuvinte, Leonardo şi Brueghel au trecut prin faţa ochilor unui copil educat cu privilegiul Parisului, în sfera elitei culturale româneşti, fără să fie observaţi. Fraza cu care autorul îşi încheie articolul, poate concura prin tragismul ei, ca motto al unei eventuale antologii a ignoranţei universale. În fapt, noi toţi suntem ignoranţi într-un domeniu sau altul, ba chiar în mai multe, dar ne prevalăm de circumstanţe atenuante, atunci când evităm să le abordăm public. În virtutea unei exemplare coerenţe, fetiţa va ignora precum tăticul său, criteriile reale de apreciere ale operei de artă. Va cunoaşte cu precizie toate personajele şi situaţiile în care acestea s-au mişcat prin tablouri şi va ignora că, forma operei de artă, îi este realul conţinut. Continuând pe aceeaşi linie didactică, odată citit Shakespeare, nu ar mai fi nevoie de mers la teatru, sau la operă, după ce s-a parcurs libretul, dacă nu, pentru a controla dacă regizorul şi-a permis sau nu, vreo incalificabilă interpretare ce ar da peste cap, truda memorării preciselor informaţii de o viaţă. Literatura colaterală operei de artă plastică, care începe cu titlul acesteia, este şansa artistului, spre a-şi putea desăvârşi nestingherit sub această acoperire, ecuaţiile materiei artistice, privilegiate de lumină şi spaţiu, fără întrebări.
Cu referinţă la criticul vieţii academice americane, acesta, la rândul său prizonier al culturii livreşti, dar şi al ignoranţei curente, a ratat reala posibilitate oferită de proprii studenţi, spre a privi cu prioritate, la culorile şi formele din Luvru, ca şi cum acestea ar fi nonfigurative; tinerii studenţi sunt lipsiţi de prejudecăţile noastre, au învăţat să fie liberi. Nu numai pentru Ana, este util de ştiut că, artele plastice au fost dintotdeauna figurative, doar pentru cine nu vede mai mult decât ştiute poveşti cu figuri, sau pentru cine încearcă să afle dacă portretul Giocondei, seamănă sau nu, cu modelul. Spre pildă, bătălia de la San Romano a lui Paolo Uccello de la Luvru, este un pretext ideal pentru bătălia roşului cu verdele. Această informaţie i-ar fi fost utilă micuţei Ana, pentru a nu merge la Luvru inutil. Tot pentru Ana, cunoştinţele bibliografice legate de literatură, muzică sau pictură, coincid prin suprapunere pe o altă literatură, străină de toate trei, precum istoria artelor care este tot atât de străină de arte, ca istoria matematicii de matematică. Poveştile de pe marginile operei de artă, împreună cu informaţia din subsidiar, pot fi binevenite doar ca adaos benevol cumulativ, la complexele cunoştinţe impuse prin însuşirea esteticii formelor artistice.

 
H.M.
Februarie 2010

1 Nicolae Manolescu, Aproape Tatăl lui Iisus, rubrica comentariu, p. 10,  Adevărul de duminică, 17.01.2010.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *