Maestre drag,
Anul ce stă să se dea deoparte, cu aceeaşi insistenţă a ultimilor nouă, încearcă laolaltă să ne imite veacul, deşi i-au mai fost înlocuite statuile şi trecutului i s-au mai operat cîteva rectificări; un fel de reproducere colorată de mînă, căreia i se-ntrevăd contururile originare, mai cu seamă în jurul chipurilor. V-au imitat semnătura şi pe lespede.
Bătrînii disting cu mai mare uşurinţă imitaţiile, sînt suspicioşi, caută pricini şi acolo unde adevărurile par să nu mai suporte modificări. Spre pildă, de cîtăva vreme bănuiesc de oportunism şi culorile, în stare să placă excesiv, concomitent unora şi altora, spre rătăcirea celor mai rafinate gusturi, astfel că evit cu grijă orice minimă concesie adunătorilor de frumos, ce-l vor găsi oricum, să şi-l potrivească pe măsură.
Mai ştim că-n acelaşi chip în care contactul uman dăunează sănătăţii, şi jocul extenuant în vederea împăcării culorilor pe paletă e deseori nociv geometriei, ce la rîndu-i, atunci cînd nu se reazemă de o intensă bucurie a simţurilor, poate istovi contemplarea; cine militează pentru pudoarea colaterală a geometriei, severei înfăţişări a acesteia, îi acoperă, totdeauna prudent, doar goliciunea; dozaj pasionant, pentru al cărui intim triumf este mereu insuficientă unica existenţă.
Cu aceeaşi intransigenţă a primilor douăzeci de ani, am rămas adversarul fidel al certitudinilor la care nu renunţ; construiesc, dărîm şi reclădesc, recuz, ca apoi să reconciliez culorile în armonii, după care le dezbin, reevocîndu-le discret, nativa lor intimitate.
Vă mărturisesc că mă reîntorc mereu s-ascult elocvenţa tăcerii înaintaşilor; încarc paleta şi de fiecare dată, şovăielnic, încerc să mă supun, păstrîndu-mi însă urmele propriilor paşi, şi nu atît din prudenţă, cît din instinctiva conştiinţă a protecţiei stărilor imprevizibile. Obiceiul, ce poate să pară pedant, e născut din convingerea că viaţa trăită la-ntîmplare este un fel de vagabondaj; minima deviere spre-ntîmplător conduce inevitabil la deformări incalculabile.
Despre ce vă scriu se răsfrînge, în egală măsură, şi asupra spaţiului bidimensional, căruia tind să-i desluşesc raţiunea ierarhiilor, justificîndu-mi astfel regulile, opuse cazului.
Cu toate acestea, sînt conştient că aduc pe lume linii şi forme fără reală trebuinţă, astfel că semenilor le solicit doar ipocrizia normelor de politeţe: bună ziua, Domnule Mavrodin, e îndeajuns; acoperă şi un mulţumitor procent din vanitate.
Ireverenţios însă, lipsit de umor şi de nuanţe alternative, timpul, mai ales în ultima vreme, nu mă mai slăbeşte din ochi.
Doar prezentul, deşi inconsistent, dacă nu în ipostaza sa de trecut, exceptînd cîteva abuzuri, pare suficient de tolerant, şi cu atît mai mult cu cît rigorile existenţei sînt încurajate şi sprijinite de propria-i vremelnicie.
În fine, prezentul nostru de zi cu zi include şi noul, ce continuă să se impună, mult mai răsfăţat ca-n vremurile copilăriei sale, dar cu îngrijorătoare adaosuri de indiferenţă. Oricum, facem faţă vremurilor, momentului de umilinţă în libertate.
Cu drag, H.M.
Noapte bună,
8 nov. 2009