Scrisoare apocrifă a pictorului Corneliu Baba către Henry Mavrodin
Dragul meu Mao,
Revin cu nuanțe privitoare la vechile noutăți despre viață. Mai precis, cu referințe la opera deconstrucției prototipului promis cîndva pentru Eden, făptură a cărei ipostază de mulaj se prevalează de excelența umbrei intimității destrămărilor, materie calmă, transparentă și discretă, dobîndită prin îndelungată și neobosită coerență.
Intensă și exemplară, lucrarea încurajată, dar și înlesnită de rațiunile pudorii civic-practice se delimitează astfel de curiozitatea înnăscută a luminii, păstrîndu-și ordinea și instinctul ritmului, evitînd totodată, zgomotele încheierii fiecărui act, cu ajutorul complicității ce-o-nconjoară. Precum tot ce conține o reală valoare și semnificație, și deconstrucția se supune ambiguității; moderat și cu discernămînt, începînd cu îmbrățișarea premergătoare separării temporare a materialelor conținute, în virtutea voinței de fond a reconstrucției.
În urma răcirii sale, lutul nu-și abandonează devenirea, ci, contrar aparențelor larg confirmate, își continuă periplul, ignorînd variantele sau orice eventuală alternativă; respectă ordinea lumii, recăpătîndu-și totodată, firesc, legitima sa noblețe.
Pe de altă parte, pare îndreptățit și efortul în vederea revizuirii calității sensului spre recunoașterea valențelor vitale, a noțiunii moarte, vocabulă oricum pripit și abuziv atribuită materiei, implicit miracolului pe care-l personifică și în favoarea căruia, paradoxal aceasta, pledează prin însuși volumul intensei sale activități.
Acreditată cu ceva vreme în urmă, probabil cu prilejul uneia din întreruperile incidentale, poate fără intenție ale înțelepciunii, și împămîntenită mult prea adînc, derutanta vocabulă are încă oportunitatea fuzionării spre indisolubil cu cea omonimă vieții la misiunea constituirii unității.
În mijlocul răspîntiei, firește, dragul meu, argumentul poate să-ți pară pedant, dacă nu superfluu; primește-l ca solfegiu întru menținerea formei.
(Observator cultural, 17 noiembrie 2011)