Maestre drag,
Începusem scrisoarea încă din primăvară, fără să amestec ecourile vechilor tăceri, cu stările, acţiunile sau gîndurile, ce la ocaziile irepetabile ale împrejurărilor trăite s-au abţinut. Trecutul obligă şi încerc cumva să ocrotesc urmele discretei sale respiraţii, protecţie extinsă intimităţii cu pînza, aceeaşi despre care v-am mai scris, şi despre a cărei desăvîrşiri nu am încă noutăţi.
Cu mulţi ani în urmă, desenam urechea unui profil, fascinat de eleganţa şi de perfecţiunea acelei forme dirijate de lumină, şi desenînd, mă mişcăm aplecîndu-mă în sensul sinuos al volutelor şi al ritmurilor peste care guvernam, identificîndu-mă şi devenind virtual, ureche, conştientizînd şi măsura în care, astfel, mă interpretam ca parte privilegiată a întregului reprezentat, asupra căruia, eram şi răspunzător. Alegeam, dintre variantele gesturilor, pe cele ce, desenate, se adaptau coerent unităţii, începusem să bănuiesc că forma îşi are originea în mişcarea ce-i dă viaţă.
A fost prima experienţă întru cunoaştere la care participam total, şi aş fi vrut atunci să vă-ntreb dacă e firesc sau, mai mult, dacă şi Dumneavoastră vi se-ntîmplă. M-am sfiit, cum s-a mai întîmplat cînd fusesem, pentru cîtăva vreme, un fel de albastru.
În timp, înţelesesem că doar identificîndu-ne cu idealul apare exigenţa despărţirii; fusesem adesea sîn, cer sau mare, înapoindu-mă, de fiecare dată, aproape acelaşi.
Fireşte, odată acceptate, intimităţile prelungite înscăunează viciul, cu laturile sale parcă pregătite în vederea insinuării perversităţilor, în mijlocul cărora veghează intraductibilul cod de legi nescrise, ale geometriei din jurul şevaletului. Apoi, oficierea contemplării, cu reguli ce includ eretice rituri libertare, deschise şi convertirilor, precum aceea la tridimensional; perversităţi care, privite din exterior, pot să pară cel puţin bizare, dacă nu doar jocuri gratuite ale simţurilor, ce ar concura prestigiul imaginaţiei acreditate.
Cu toate acestea, insist: intrat în hăţiş, conduc raţiunea spre înţelegerea şi justificarea îndrăznelilor, dar şi a consecinţelor neaşteptate ale acestora.
Cînd rigorile geometrice ale pînzei se regăsesc și în cele ale încăperii unde e născută, aceasta îşi va săvîrşi periplul, cu bune auspicii, conturîndu-şi profilul inconfundabil, la întîlnirea cu haosul: eventualele înclinaţii la 45° ale unei imagini de pe şevalet, lipsite de corespondenţe în spaţiul înconjurător, ar încuraja suplimentar anarhia formelor, oricum în expansiune.
Incompatibilităţile, şi ele, se adaptează reciproc, trecînd şi peste subiectivitatea adevărurilor, ce-şi modifică mereu probele, în virtutea aderării la marele ansamblu unde jocul secund al existenţei, în mîntuit azur, devine prim. Probabil şi din aceste pricini, pînza zăboveşte atîţia ani pe şevalet. Apoi însă, cînd va fi înstrăinată de locul unde a fost adusă pe lume, între străini va trebui să reziste prin ea însăşi.
Acum, initimitatea cumulează implicaţiile mai multor planuri, toate de asemenea, tangente la contemplaţie. Lipsa raţiunii existenţei, constituită temei întru exercitarea puterii asupra spaţiului, îmi permite decizii discreţionare ale ordinii, dar şi ale ierarhiilor acesteia, în vederea coordonării propriilor reguli, opuse cazualităţii; doar o existenţă eternă ar permite trăitul la-ntîmplare. De aici, necesitatea ca şi momentele de deznădejde să adere la disciplina ritmurilor şi a simetriei, oricum indispensabilă pentru integrare.
Intuiesc că numai prin coerenţă cei ce merg pînă în pânzele albe mai pot spera la eventualitatea accesului spre culisele acestora.
Mă opresc, ştiind că citiţi şi rîndurile ce par nescrise.
Cu drag,
Noapte bună.
HM
2012