Maestre drag,
Într-o manieră discretă, dar implacabilă, în vară, mi s-a mai luat un an, și sînt convins că nu-l terminasem; să fi fost mai concentrat? Sau, poate fără o reală intenție, ci doar instinctiv, sărisem peste asimetriile evidente ce oricum mi-ar fi dăunat ulterior, nu știu. Trecutul, și el, se repropune în variante și mai insistent; reapar în prim-plan detalii cîndva periferice, aluzii cu vocația profetică a direcțiilor determinante, în măsură să condiționeze ordinea ierarhică a evenimentelor înregistrate cronologic de către memorie; se recompun, cum e firesc, în vederea definirii raționale a conturului. În fond, bătrînețea e unica ipostază lucidă a tinereții.
Laolaltă cu o serie de amănunte colaterale, cîndva nesemnificative, îmi reapare pregnant împrejurarea în care, prin ’61, Liviu îmi împrumutase Swan, tradus înainte de război. Mi-a adus-o acasă, într-o servietă și doar după ce am ieșit împreună pe balcon, a deschis-o insistînd asupra discreției. Celelalte volume nu fuseseră încă tipărite, dar le-am găsit ulterior în biblioteca Domnului C. Franceza mea de atunci, încă rudimentară, m-a înverșunat vreo trei ani, rămînînd apoi, cu satisfacții egalate rareori. În ’68, apăruseră toate, pe rînd.
Detaliul reamintit se constituise hotărîtor, spre ajustarea direcției propriei cîrme, cred, la timpul potrivit; revelația deformărilor prin refracție, suferite de lingurița din paharul cu ceai, prin confluența nu știu căror analogii, a fraternizat peste timp cu negrul rotund al discurilor pentru care, cîndva acasă, serile, învîrteam manivela patefonului după ce tata îi monta acul, de fiecare dată nou.
Odată cu discul, se rotea și cîinele alb cu gramofon de pe eticheta acestuia, dîndu-se peste cap spre dreapta, din ce în ce mai iute, pînă se dizolva în sunetele ce se suprapuneau pe obiectele din jur și pe reliefurile spațiilor închipuite. Învîrteam manivela patefonului cu satisfacția participării la ce-ntrezăream în privirile mamei care, firește, intuia. Apoi cîinele alb reapărea încet, pînă se oprea în centrul discului său negru, după care sunetele din încăpere rămîneau împreună și puteau fi reascultate autonom, noaptea în liniște.
Prudente, regulile care guvernează nuanțele etice ale memoriei, cooptează și rigorile îndatoririlor din prezent, în vederea coerenței, dar și a simetriei aceleiași memorii; discurile ce vă aparțin sînt toate la locul lor în atelier, cum le-ați lăsat, înlănțuite în tăcere, în vecinătatea celorlalte tăceri peste care stăpînesc, avuție constantă alături de iluzoriile materializări ale zăpezilor de altădată…
Arhiva tăcerilor despre care amintesc, incompatibilă oricărui fel de testament și astfel netransmisibilă, materie nesupusă destinului nostru comun, veșnic suspendată și ocrotită de propriile sale motivații, rămîne undeva în preajma penumbrei aceleiași geometrii în care ordinea își împarte existența cu dezordinea, și aceasta, poate, doar aparentă; spațiu în care trăitul detașat de context rămîne integru, necontaminat de uzură.
Confesiunile rămîn și ele singure precum tăcerile, fără trebuința confirmărilor; îngrijorarea legată de nevătămarea lor însă, e firească, prudență niciodată de prisos, cu atît mai mult cu cît acestea, înaintea trecerilor printre frontiere, pot suferi delicate torsiuni sau involuntare interferențe. Adaug o-ntîmplare cu formă de refren: zilele trecute, la o grădină, un cîine negru se așezase lîngă masă și mă privea cu aceeași identică expresie a celui alb. Să fie oare un simptom? Expresivitatea sintezei dintre cîine și disc părea să-ncoroneze fonic fruntea absurdului estetic.
P.S. Ultima scrisoare mi-a ajuns cu cîteva zile-n urmă și, în aceeași seară, am început să așez rîndurile primite, ca de obicei, cu dificultăți majore față de așternerea propriilor gînduri.
Cu drag Maestre,
Noapte bună
Henry Mavrodin
noiembrie 2011