Scrisoare apocrifă a pictorului C. Baba către Henry Mavrodin
Dragul meu,
Prelungim încă Mao, legătura chiar și firavă între cele două lumi, brutal disjuncte cândva, de conveniențe și prejudecăți, lumi rămase singure și intolerante. Adormirea însăși, dragul meu, trăită desigur, doar în întregime, justifică sensul vieții, precum contemplarea, ce fără să nege activitatea tranzitivă a mișcării, îi constituie acesteia, maxima intensitate, concentrând-o într-un singur punct, prin imobilitate.
Dar tu știi, e mai mult pentru cei, ce cred contrariul, ori pentru aceia, ce nu cred nimic. Și apoi, doar adevărurile relative rezistă major timpului – nu se usucă.
Legat și de nostalgiile tale, deși poate să-ți pară paradoxal, cred că, doar schimbând mereu, lumea va rămâne aceeași, precum noutățile despre care îmi scrii că, le construiești singur, când acestea se fac așteptate. E un bine dacă continui, cu atât mai mult, cu cât, o noutate virgină este în absolut, doar cea imaginată, contrar ideilor, ce le ajustează pe cele deja cunoscute, evitându-le uzura.
Continuitatea legăturii ce o îngrijești, mă onorează, precum și Maria, mereu atentă și înțelegătoare cu starea, ce cândva o numeam singurătate.
Scrisoarea ta, asemeni altora de care știi, a avut plicul lipit de mai multe ori, dar rândurile nescrise le pot ceti doar eu, și la care uneori, ți-am răspuns. În multe cazuri evit, așa cum faci și tu; e bine ca cel puțin o parte din cele nescrise, să rămână între noi; scrisorile uneori se pierd.
Vreau să mai știi că-mbrățișarea rădăcinilor plopului de la căpătâi, de-o vreme mă strânge mai mult ca atunci.
Îți confirm și răspunsul întrebării, ce încă nu mi-a ajuns, și pe care, de altfel, cu certitudine îl intuiești: Filora noastră este ocrotită de aceeași ordine, cunoaște tot ce ar fi voit să întrebe și fiind pretutindeni e nemărginită. Spune-le Mao și celor, ce și-o amintesc și întreabă.
Cu bine.