18-11-2003

Iubite Maestre,

S-au adunat scrisori si va raspund ca in fiecare an la cele ce nu mi se adreseaza strict, evitind sa mai scriu despre ce se intimpla aici jos, in viata, cit imi sta in putinta, pentru ca mai intirzii, urmind cu incapatinare alegerea de a trai in coerenta cu ceea ce sint; marturisesc ca intimpin obstacole ce de multe ori imi depasesc puterile, cu atit mai mult cu cit traitul in acum, oricit ar putea fi de compensator sau de comod, imi evoca imaginea unei partide de table, jucata in pijama pe balcon.
Stiu ca, in ceea ce va priveste, nume, fapte, intimplari, esecuri sau victorii, se situeaza toate pe linia de orizont ce ne desparte. |ncerc sa va scriu despre singuratatea pe care ati deplins-o traind; ar fi continuarea unor ginduri mai vechi, astfel ca va citez dintr-o scrisoare primita in iarna lui ’83: Acum, in preajma cintului de lebada, singuratatea e materiala, o pot atinge. Va veni vremea sa o simti si tu, iar daca nu, vei fi cu adevarat singur, ca cei ce se ridica deasupra noastra a tuturor.
Singuratatea ca privilegiu, in care cred, s-ar putea, Maestre, sa mi se intoarca impotriva si sa ma chinuiasca. Nu insa daca voi face distinctie intre aceasta si teama de moarte. Nu v-am intrebat niciodata cum ar fi sa nu fim singuri, gindeam ca n-ar fi fost cuviincios sa pun intrebari la care intuiam ca nu mi-ati fi putut raspunde.
Visam si ne indepartam singuri – fara nimeni de mina. Nici n-ar fi prea elegant. In fata mortii insa, mai mult decit teama, ar fi regretul imposibilitatii de a o trai constient, de a o consuma in intregime, de fapt, imposibilitatea de a putea urmari, cel putin afectiv, lenta noastra reintoarcere in elemente, unde, de asemeni, singuratatea ar fi indispensabila in vederea pastrarii individualitatii, necesara dialogului impertinent cu vesnicia. Mult mai mare ar fi astfel suferinta privarii noastre de mari bucurii, inca secrete.
In Talmud este sustinuta ideea ca, dupa moarte, sufletul isi plinge corpul timp de sapte zile. Ca sufletul s-ar bucura de conditia sa terestra si ar suferi la despartire poate fi plauzibil, dar nu cred sa fie doar atit: as presupune ca plinge pentru ca i s-ar pregati instanta, ca ar veni martorii, dupa care, in cel mai bun caz, sufletul ar deveni contemplativ, asadar pasiv. Acesta da, poate fi un bun prilej de jale pentru suflet, pe care nici singuratatea nu l-ar mai putea salva.
Desigur, Maestre, spre sfirsitul corespondentei noastre, vom ajunge la acelasi comun numitor, dar, pina atunci, sa imi fie iertata incapatinata bucurie in singuratate.

Cu plecaciune,
Henry MAVRODIN
Pangratti, noiembrie 2003

(Observator cultural, 18 noiembrie 2003)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *