18-11-2014

Maestre drag,

Una din formele discrete ale bucuriei, dublată şi de prilejul confesiunii, mă surprinde de fiecare dată cînd vă scriu, îmbrăţişîndu-mă. Alături de cei ce ştiu despre corespondenţă, dar şi de aceia ce-o presupun, şi cărora le rămîn recunoscător pentru confortul moral, le mulţumesc şi celor care citesc scrisorile ca pe desene; aşa cum, în fapt, sînt, şi pentru care întîmpin aceeaşi teamă de albul hîrtiei, asemănătoare neliniştilor cu care dimineţile evit, uneori, să deschid ferestrele; plinul dezordonat al gîndurilor, dar şi al viselor, transparente sau calde încă, nesupravegheate în spaţiul fără limite, parcă s-ar destrăma şi s-ar rătăci, amestecîndu-se.
E vîrsta, temătoare de curiozitatea luminii, de risipă şi de părăsirea cuiburilor pentru un alt anotimp, cu toate că, stăvilite în spaţiul înlăuntrului, şi aici, gîndurile pot fi zgîriate sau lovite, chiar şi accidental, de o seamă de imponderabile asimetrii, ce le-ar deforma, înfăţişîndu-se, astfel, de nerecunoscut.
Apoi, întredeschid totuşi ferestrele, pentru cînd cele ieşite de sub control şi libere sar reîntoarce conştient, la matriţa lor materială, unde, uşor îmbogăţite, şi-ar spori limpezimea, dar şi rezistenţa. Cu riscul inevitabilelor pierderi pricinuite prin traducerea lor în scris, încerc să le ocrotesc cel puţin ordinea, deşi regulile ce veghează la înscrierea noastră în traiectorie, cu implicaţiile criteriilor atavice concentrate în geometria existenţei, se opun singure, dar şi în ansamblu, construcţiei edificiului coerenţei.
Copiez acum unul dintre gîndurile rămase îndelung înlăuntrul încăperii, acoperit cred, de altele mai uşoare, de la înălţimea simţurilor imediate: gîndeam că, pusă în act, apocastaza bătrînului Origen ar fi determinat demolarea planşeului despărţitor dintre teritoriile veşnice; iertarea ar fi fost arhivată din lipsa obiectului muncii sale, şi zîmbetul sincer al Satanei ne-ar fi încurajat credinţa. Vechile ispite ar fi rămas imbolduri paşnice spre cunoaştere, iar drumul către Absolut l-am fi parcurs senini şi fără orgoliul sacrificiilor unei vieţi. Precum cei ce se eliberează de dorinţe şi reacţionează doar zîmbind la perechile contrariilor, şi ceilalţi, la celălalt capăt al Său, am fi atins Absolutul.
Tentaţiilor catalogate curent şi copleşitoarelor perversiuni ale viciilor noastre structurale, unicele, de altfel, în măsură să ne conducă spre trăirile majore, dacă nu extreme, le amplificăm excelenţa prin discreţie, pentru ca lumina să nu le decoloreze laturile mai plăpînde. Celula vie organizată în colonii acţionează după aceleaşi legi ale revoluţiilor unde se insinuează mereu nostalgiile conservatoare.
În fine, privilegiul iertării, de care nu ne putem lipsi cu uşurinţă, oricum necesar condiţionat de-nfăptuirea păcatului, şi încă în curs de acreditare, lasă un spaţiu generos prudenţei.
Fireşte Maestre, gîndul mi-a prilejuit şi variante, ce au dat naştere altor gînduri la-ntîlnirile previzibile cu tot felul de reguli care, chiar şi luate în calcul, îmi scapă.
Închid ferestrele, să evit cel puţin zgomotul de afară.

P.S. Cu toate dificultăţile echivalării regulilor de comunicare ale sinelui cu ale altei lumi, nu abandonez; comunicarea însăşi a unui tărîm cu Celălalt îmi onorează efortul.

18 noiembrie 2014, încă netrimisă

Noapte bună,

Henry Mavrodin