Fără dubii, rostogolirea unui cilindru este cauzată de voința ce-i imprimă mișcarea, deși proprietățile rostogolirii, îi aparțin doar cilindrului. Prin analogie este implicată intervenția voinței divine, dar, pentru că cilindrul se și oprește, apare temeiul în vederea unei polemici fără capăt, dar care, poate fi placată cu ajutorul unui adevăr de compromis, cum ar fi că, voința rostogolirii cilindrului nu ar funcționa aplicată la un cub, decât cu sprijinul unei suplimentare voințe divine, miracolul, cu atât mai mult, cu cât, cubului îi lipsesc proprietățile specifice rostogolirii.
Polemica s-ar putea redeschide dacă, deși imparțial, cilindrul ar fi o imitație a aparenței ideii de cilindru, știind în același timp că, imitațiile, chiar și cele superioare, conțin erori în favoarea propriilor deconspirări, alt temei pentru prelungirea duratei polemicii; ipoteză, ce s-ar înscrie în absurdul programat, sau artistic, cum i se mai spune, cel de la periferia celui structural, al existenței unde, în virtutea unui concordat fără clauze, acționează și legi imuabile, demonstrate matematic, cu sprijinul cărora, unității absurdului i se confirmă triumful.
Intervine Zenon din Eleea care, la rândul său, zădărnicește rostogolirea cilindrului, prin suprapunerea mișcării pe imobilitate. Mișcarea și deci, și rostogolirea, devin astfel, din ce în ce mai improbabile; broasca și mai puțin Ahile, continuă să acționeze independent, evitând veacuri de-a rândul, să renunțe la ideea că, nimic nu există dacă timpul trece.
Memoria însă, se constituie garantă a existenței acestei lumi, confirmându-i acesteia, mișcarea și implicit, rostogolirea cilindrului, după ce aceasta s-a iubit nouă nopți cu Zeus, colaborând astfel la crearea celor nouă muze[1]. Nenumărați martori de încredere, au acertat apoi, prestigioasa operă a muzelor, după care, Ahile a câștigat detașat cursa.
[1] A. Morelli, „Dei miti, enciclopedia di mitologia universale”, Casa del libro, Fratelli Melita, 1989.